miercuri, 8 noiembrie 2017

Aţi încercat să mergeţi cu ochii închişi, după ce s-a înnoptat, când becurile acela mici şi totdeauna cu lumina galbenă se aprindeau, din doi în doi stâlpi, totdeauna. Iar ei erau din lemn? Apoi să număraţi în gând paşii. Unu, doi, trei…cât rezişti! Ori poate să vă aşezaţi pe sanie în spatele celui care conduce, dar nu cu faţa, ci cu spatele la el, să vezi coborârea. Este cu totul altceva. Sau poate să vedeţi stelele verzi, da stelele verzi, aşa erau denumite. Le-am văzut şi eu copil fiind, în căderea lungă cât o veşnicie spre pământ, după o lovitură la cap dată de şufa(cablu) groasă care ţinea un stâlp de lemn. Se practica odată pentru consolidarea stâlpilor. Înnoptase iar eu fugeam după minge. Şi erau nu numai verzi, ci şi roşii, sclipeau, se stingeau şi se aprindeau mirific. Apoi să încercaţi frica celui care merge la furat de cireşe în vecini. Am făcut-o şi eu, am fost şi eu copil, la lumina lunii, smulgând ceea ce mi se părea mie copt, dar la lumină, acasă, am văzut că de fapt luasem doar cireşe galbene, necoapte complet, doar ele străluceau în lumina lunii. Apoi să urcaţi în mărul grădinii,undeva sus, unde era presupusul avion, apoi cu ochii minţii să zbori pentru dealuri şi văi, peste câmpii şi ape. Să auziţi ecoul vocii tale, reverberat în tonuri din ce în ce mai scăzute. Adică ecoul pământului! Apoi să vă amintiţi primul curcubeu văzut, după ploaia rapidă de vară. Cine îşi mai aduce aminte de petrolul lampant, costa 1 leu litrul, luat în bidoanele acelea din tablă de cinci ori opt litrii, care se punea în acele aparate de gătit înalte şi care când le stingeai suflând puternic în ele, făceau un fum gros înecăcios şi greu?
Este atât de plăcut, dar şi greu, să stai şi să dai atât minţii cât şi inimii hrană. Să împaci inima, să alinţi mintea. Sunt amintirile tale. Uneori parcă ele sunt dintr-o altă lume. Dar este lumea ta, lumea ta plină de culoare, lumea ta magică.
Aşezate frumos în mintea ta, amintirile sunt răscolite în clipe de nesomn şi reverie. Iar copilăria mereu revine. Pentru-că ea, doar ea, are gust.
Şi pentru-că tot în copilărie, visele nopţilor tale... erau minunate!

vineri, 3 noiembrie 2017

Noi şi …La noi
“La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;”

La noi sunt oameni care rag
Şi neamuri proaste mii şi mii
Sunt farisei, trăim ca într-un nou gulag
Nu poţi nicicum să te mai ţii,
Sunt zile când încerci să speri
Să apuci să crezi că bucurii
Tu ai avut şi azi… şi ieri
Zădărnicia noastră printre vii,
Un neam suntem, vechi, aici,
Creştini în naşterea dintâi
Dar ne urâm cu patos chiar de mici
Apoi trecând prin viaţă doar rămâi,
O soartă rea, perversă de blestem
S-a aşezat pe fiinţa noastră cu mirare
N-avem scăpare, zadarnic încă chem
Pe Domnul Dumnezeu, la noi… cu îndurare.

luni, 30 octombrie 2017

Scriam cândva prin 2015. Pentru a-ţi scurta iarna, împrumută nişte bani până în primăvară. Vom împrumuta bani cu certitudine ca să trecem de iarnă. Şi este prima iarnă într-un lung şir de ierni care vor veni. Iarnă cu mult ger.
Oricât de mult aş încerca, nu mai pot ascunde nimic în spatele cuvintelor. Am devenit iar goi. Seci. Cu trecut uitat şi mai ales fără viitor. Prea dese au devenit momentele când experimentăm durere. Iar durere. Viaţa-ţi se normalizează puţin şi ca un făcut vin perioade duble de durere. Ajungi să te întrebi dacă mai este cazul să opui rezistenţă. Uneori opui pentru-că încă mai crezi în destinul tău unic. Iar esti obligat să trăieşti în confuzie. Asta ţi se dă! Priveşti în jurul tău şi te întrebi, oare este adevărat?
Atunci... nu poţi decât să ieşi din casă afară. Căldura zilei, încă prezenta căldura a zilei te bucură. Dar de o bucurie ştirbă, o bucurie furată.
...
Frunzele acestea pe care toamna le arde-n grădini
Sunt ca un semn de plecare dintr-o iubire cu spini
Frunzele acestea de aur, frunzele acestea de rând,
Sunt cel mai sincer tezaur după 'nflorirea din gând
Frunzele acestea-n plutire, ca nişte nori călători,
Sunt cea dintâi amintire de după vara cu flori
Frunzele acestea bătrâne, strânse pe margini de drum,
Sunt ca un semn ce rămâne după iubire oricum
Frunzele acestea uşoare smulse din plopii subţiri,
Sunt primul semn care doare când intră toamna-n iubiri
Frunzele acestea purtate prin labirintul de ploi
Sunt mai presus decât toate iubirile din noi.
(AB-2015)

marți, 26 septembrie 2017

Între păsări
Cum nu suntem două păsări,
Sub o straşină de stuf,
Cioc în cioc să stăm alături
Într-un cuib numai de puf !
Nu mi-ai scoate oare ochii
Cu-ascuţitul botişor
Şi alăturea cu mine
Sta-vei oare binişor?
Parcă mi te văd, drăguţă,
Că îmi zbori şi că te scap,
Stând pe gard, privind la mine,
Ai tot da cochet din cap.
Iară eu suit pe casă
Şi plouat de-atât amor,
M-aş umfla ursuz în pene
Şi aş sta într-un picior.
Mihai Eminescu
Suntem o lume pierdută. Undeva la o margine de univers. Pare interesant începutul nu-i aşa!? Dar nu vreau să scriu despre univers. O fac alţii mai bine ca mine. Privesc condiţia noastră. Suntem prinşi, suntem captivi în ea. Avem libertatea şi să ieşim. Dar unde să te duci? Putem fi spontani, putem fi interesanţi. Putem avea densitate. Esenţă. Până la urmă suntem colecţionari. Eu sigur de antipatii. Uneori am insatisfacţii. Dar degeaba le am! Tot aia este. Lumea continuă şi fără mine. Ce însemni tu ca om? Atunci, văd din ce în ce mai des, fără un motiv anume, plec. Unde mă duce drumul. Privesc pădurea de departe. Acum ar putea fi o destinaţie bună. Să privesc căderea frunzei. Să-mi iasă toţi „gărgăunii” din cap. Interesantă această pendulare prin aer a frunzei până pe pământ. Rolul ei a luat sfârşit. Dar este prea frig. Hotărât fiind să mă întorc, soarele acum, spre seară, a ieşit amăgindu-mă ca şi cum m-ar invita să continuu drumul. Fără să vreau am ajuns cred într-o grădină. Fără garduri, fără porţi. M-am gândit că aş putea fi acuzat de încălcarea proprietăţii. Aşa că mă grăbesc să ies. Dar nu am putut trece fără a observa pomii. Odată erau poate frumoşi, îngrijiţi. Acum sunt uitaţi. Parcă îmi amintesc proprietarul, cred dispărut de mult. Era un om rău. Copil fiind prin colbul drumul mă jucam cu prietenul meu. A trecut el cu carul mare tras de doi boi imenşi. Căruţa plină de fructe frumoase. Florin nu a putut rezista tentaţiei şi poftei şi a cerut câteva mere. I-a dat, nu pot spune. Dar nu am înţeles atunci de ce le-a aruncat pe jos, în praful drumului. Merele s-au crăpat şi murdărit în drum. Omul a murit demult, Florin prietenul copilăriei la fel. Acum fructe rare şi mici erau printre ramurile pomilor. M-am întins după un măr. Roşu, Ionatan. Viermănos şi mic. L-am muşcat acolo unde era bun. Rar mi-a fost dat să simt aşa savoare. Atâta dulceaţă şi atât gust. Poate l-aş fi aruncat, dar am crezut în bunătatea esenţei lui. Bine am făcut! Aceasta este subtila uşurinţă a noastră, faţă de lucrurile care ne înconjoară. Uneori găsim mireasma nesfârşită a viului.
A meritat drumul!?
Suntem oare o lume pierdută?

vineri, 1 septembrie 2017

Cuvântul de dincolo de tăcere
“La început era Cuvântul (logos), şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu.” Evanghelia după Ioan
Zi după zi. Seară după seară. Ne trezim dând cortina vieţii la o parte pentru o nouă reprezentaţie. Ne spălăm, ne punem masca şi hainele deghizării zilnice şi ieşim pe scena vieţii noastre. Oferim şi asistăm la spectacolul nostru unic. Uneori este memorabil, alteori deplorabil. Uneori este bine regizat. Cu migală, îndrăzneală şi curaj. Alteori este prost, ieftin şi de duzină. Uneori este chiar de prost gust. Dar cel mai rău este că suntem părtaşi jocului impus. Că suntem figuranţi, simpli figuranţi al teatrului prost, vrednic de plâns. Iar producătorii râd de noi. Asistă, glumesc, fac pariuri. Jucăm gratuit şi nu vedem asta. Nu înţelegem rostul. La final , dar mai ales după mult timp, aflăm că totul s-a decontat. Am plătit scump participarea noastră negândită.
M-am întrebat de ce oare apostolul Ioan, cel mai iubit dintre apostoli şi-a început Evanghelia scriind „cuvântul” ca început? A ştiut că cuvântul este vibraţie? A ştiut... existenţa este vibraţie.
Masaru Emoto, savant de origine japoneză a înţeles asta. Fiecare lucru, fiinţă, tot ce există în Univers are propria sa frecvenţă care este unică, astfel că putem spune că întreg Universul este în stare vibratorie. Datorită fizicii cuantice acest lucru a putut fi dovedit ştiinţific. Muzica, cuvintele, în general toate undele sonore sunt vibraţii. Iar apa este cea mai sensibilă la vibraţii. Iar noi suntem în majoritate apă. Fiziologul Claude Bernard a încercat primul calcul a apei noastre. Găsim între, ca medie 65-70 %. Ne naştem cu un procent mai mare, asemănător azotului aerului nostru, adică 78 %. Apoi scade spre 70%.
Dar vibraţia noastră ca oameni nu este bună? Încerci să te trezeşti de dimineaţă tonic, mergi pe stradă vioi, ascunzi cu grijă tăcerea ta interioară, râzi la glumele făcute ori citite, te amesteci printre oameni, răspunzi la întrebări, ignori suferinţa ta. Dar sufletul te doare. Tu îţi ignori durerea ta
Eşti întrebat cum te şimţi?
„ Bine. Sunt bine!”
Dar te minţi. De aceea insist cu întrebarea:
Spune-mi, cu adevărat, cum te simţi astăzi?
Răspunde cu curaj. Lasă masca. Spune că vrei, că vrei mai mult!
Doar noaptea când eşti doar tu singur, vorbindu-ţi ori privindu-te în oglinda imaginară a sufletului poţi să spui doar de tine auzit: „Am obosit!”
Iar vouă celor care mi-aţi făcut viaţa grea, vă mulţumesc. Vă mulţumesc pentru-că mi-aţi deschis ochii, că m-aţi făcut să gândesc şi să scriu acum, că o fac des, că mi-aţi arătat naivitatea mea, că m-aţi trădat şi uitat. Dar mi-aţi arătat şi puterea mea! Acum la început de toamnă ce promite „să fie nicicând mai frumoasă” îmi deschid şi fac inventarul sentimentelor mele. Renunţ la obsesiile vechi şi vorbele ştiut a fi meşteşugite cu minciună auzite!
Asta scriam acum trei ani. Acum privindu-mi un coleg de grupă şi facultate cu cătuşe care a refuzat ajutorul omului îmbrăcat militar la ieşirea din dubă, că doar este general, şi care avea puterea să zâmbească el fiind demis şi desigur nevinovat, mi-am spus ...a meritat?
Desigur nu!
Dar omul voia mai mult.
Bine ar fi ca oamenii să şi gândească. Iar Casa Naţională de Sănătate este o cloacă.
A lor!

vineri, 18 august 2017

Era ora 19:00 când am sosit în Curtea de Argeş. Oraşul denumit(de ei văd pe o reclamă) şi “mormântul regilor” sărbătorea zilele oraşului. Fum gros de mici şi peşte împuţit. Tot felul de tiribombe şi tot oraşul parcă era pe străzile înguste. Găsesc loc cu greu de parcare pe strada principală, unic sens, ieşirea spre Câmpulung. Vechiul hotel construit pe vremuri comuniste garnisit de un investitor strategic şi categorisit patru stele acum era plin. De altfel nici nu aş fi încercat o cazare. Doar ea, o noapte îmi înjumătăţea suma destinată întregii călătorii. Aşa că...stau puţin, dezmorţesc oasele, beau o cafea şi la drum cu speranţa cazării într-un motel decent. Asta ştiind ce mă aşteaptă. Un drum care aş fi vrut să-l fac pe lumină. Cred cel mai imposibil drum din România. O ruşine argeşană. Adică neputiinţa unei ţări ajunse pe mâna hoţilor politici de a construi un drum. După vreo patru kilometri dau de un motel. Plasat pe marginea drumul pe un dâmb. Opresc şi admir steagurile naţionale din Uniunea Europeană. Omul le-a cam pus pe toate. Să dea bine. La recepţie o doamnă. Să fie de vreo 44 de ani. Înţepată şi care mă ia repede.
-Vă rog ce doriţi?
-O cazare de o noapte. Pun o singură condiţie...
-Da, spuneţi...
-Vreau o cameră cu frigider. Nu mă interesează televizorul, aerul condiţionat. Vreau frigider şi grup sanitar propriu.
De altfel nici nu aveau aer condiţionat. Văd deja o figură acră, lungă.
-Nu avem frigidere în cameră. Dar pentru ce vă trebuie frigider?
Mă uit lung la ea. Pare o fiinţă raţiională.
-Pentru una... alta... doamnă! Să-mi pun un sandviş, o sticlă de bere, poate ...nevasta!
-Avem frigider aici jos. Puteţi pune aici.
-Deci să-mi pun berea jos şi să cobor dacă pe timpul nopţii mi-o fi sete în chiloţi.
Apoi spun poate se prinde de glumă.
-Sunteţi aici la recepţie şi noaptea?
Nu s-a prins.
-Care este preţul camerei, noi fiind trei. Adică eu, soţia şi fata?
-Nu avem decât camere matrimoniale.
Deja îmi formasem hotărărea dar continui...
-La ce preţ?
-La 150 de lei.
-150 de lei fără frigider. Şi cu fata ce fac?
-Mai luaţi o cameră ori luaţi un apartament.
-Cât costă un apartament?
- 230 de lei
- Costă puţin! Asta are frigider?
-Nu are...
Apoi strigă...
-Costele, apartamentele au frigider?
Vine Costel...
-Am domnule frigider cât dumneata de mare aici la subsol.
-Trebuia pus în camere omule!
Se uită urât la mine.
-Du-te domnule şi caută motel cu frigider!
-Mă duc, să fiţi sigur de asta.
Mă întorc şi plec. Omul cu numele Costel probabil soţul înţepatei dă să înjure. Mă întorc uşor. Sunt un om mare cu braţe tari. Se sperie şi tace. Îi spun doar atât.
- Mă fraiere, dimineaţă la plecarea mea aveai 230 de lei. Acum ai o...pulă. A ta!
Nimic din ceea ce am scris nu este imaginar!
A fost în seara de 15 spre 16 august. Seara Adormirii Maicii Domnului.

Am ajuns la ora 22:00 in Campulung. Nici aici nu am gasit cazare. Aceiasi oameni. La ora 0:30 eram in Brasov. Unde m-am cazat!

marți, 25 iulie 2017

Simplu, prea simplu...

Cu trupul plin de lene, la umbra nucului bătrân, înfipt bine în găoacea scaunului de pânză, privesc cerul. O după amiază dintre acelea eterne când aştepţi o boare de vânt.Timpul curge atât de lent încât mă simt ca într-un film vechi. Un western cu cowboys puşi pe hartă. Pupilele mi se închid, îmi curge prin vene lichide şi mă bucur că nu sunt orb.
 Câtă armonie este în natură! Caut o pauză în gânduri. Dar nu vin. Atunci caut să moţăiesc uşor. Bun ar fi un somn de vară. Un pui de somn. Nu vine nici el.
Ce să mai caut?
Că nu vine nici ea!
Nu mai caut. Stau în găoacea scaunului şi-mi pun un deget de lichid roşu portocaliu într-un pahar de sticlă cu fundul gros. Cu un cub de gheaţă!

"Trece soarele prin mine ca prin geam.
Ce mai sânt? Ce mai am?

Ce-am rămas?"

vineri, 23 iunie 2017

Sunt un om…
Trăim într-o lume urâtă. O lume ciudată care nu mai ştie nimic. Care nu mai vrea să ştie nimic. Spunem că suntem creştini dar suntem o lume lipsită de certitudini. Trăim acum într-o lume politică.
Iar noi ca oameni cum suntem?
Suntem urâţi, nu iubim natura, nu zâmbim, minţim, nu ne iubim pe noi. Nu iubim nici pe aproapele nostru şi nici ce lăsăm în urmă. Noi românii avem genele omului frumos, dar ajungem să fim urâţi.
Păcat!
Ne urâţeşte viaţa. Ne distruge propriile alegeri. Alegeri proaste totdeauna.
Şi dacă faci astea, simţi astea scrise mai sus, ei bine, vom fi niște oameni urâți. Prea urâţi!
Pentru că am adunat prea mulţi proşti. S-au format prea mulţi proşti.
S-a dorit a fi prea mulţi proşti.
Dreptatea este doar una.
Dreptatea este o VALOARE.
Dreptatea este o VIRTUTE.
Este juridică este etică. Este în dreapta libertăţii. Stă în faţa Binelui, Adevarului, Frumosului.
Dreptatea uneori trebuie să o cauţi. În tine însuţi. O găseşti... mergi mai departe. „Ară şi seamănă şi vei avea dreptate” – este îndemnul învăţaţilor. Sădeşte-o în suflet şi devii valoros. Ea creşte. Desigur găseşti opusul ei. Nedreptatea. Aceasta fiind dată de cei care o fac în raport cu tine. Sunt puşi, plătiţi să „caute” dreptatea.Lor! Mai este şi nedreptatea pe care ne-o facem noi înşine. Aceasta este chiar mai gravă. Dumnezeu ştie şi vede. Şi cu marea sa Dreptate împarte. Este Dreptatea curată şi ultimă!
Astăzi cineva se lamenta.
Ce poţi să-i mai spui unuia care a votat şi care şi acum deşi a greşit încă mai crede că a votat bine. Unui român, unui român care trăieşte din sudoarea palmelor. Desigur nu-i mai poţi spune nimic. Este un român prost. Este unul din cei care nu ştiu ce înseamnă să fii român, să fii ortodocs. Şi a ales! Şi crede că a ales bine!
Pe unul care spune mamei- Mutter , tării- Land. Iar acesta este şi se vede a fi român. Unul care nu are, ori nu v-a avea mormintele părinţilor în ţara asta încă numită România. Unuia care nu a avut bunicul, ori străbunicul, luptător pentru glia românească. În 1877, 1914, ori 1944.
Nu mai poţi spune nimic!
Taci!
Ştiu cum sunt, ştiu ce sunt
Sunt... într-o lume nebună
Îmi iau avânt, încerc să visez
Dar… într-o lume nebună,
Chiar dacă sunt pe drum
Mă împiedic mereu… într-o lume nebună
Nu mai pot face nimic să o schimb,
Deoarece trăiesc…
într-o lume nebună!

sâmbătă, 17 iunie 2017

„I've lived long enough to have a few ex-friends in my closet”
„Am trăit suficient de mult pentru a avea câţiva foşti prieteni, în dulapul meu.”
Prietenia are deşi nu ar tebui să aibă o mare fragilitate. Suntem depozitari de viaţă trăită. Adunăm bune, adunăm rele. Dar avem şi principii, valori, limite. Poate reuşim şi prietenii. Prieteniile coplilăriei, gimnaziului, liceului, facultăţii, apoi maturităţii. Cele din facultate ori maturitate au servit, servesc, unui scop mare în viaţă. Altele au fost pur şi simplu proaste alegeri. Unele dintre ele încă ne bântuie amintirile ori visele nopţii. Vorbind despre prietenie, considerând prietenii ca fiind unici, situaţie ori distanţă, greutăţi, găsim puţinătatea ori raritatea ei. Iar prietenia este ceva deliberat, fără schimb şi fără plată. Iar dacă eu am fost, sunt, sincer, aceste aspecte nu sunt simple break-upuri. De aceea ţin la acest concept complex. De aceea se pierd prietenii. Relatia bilaterală pierdută nu se mai reface. Este ca şi cum ai înnoda ceva. Oricât de fin, oricât de abil ar fi nodul, el se vede. Şi chiar dacă nu s-ar vedea, în suflet unde nu se vede, este rupt .
Ce sunt prieteniile FB?
Ei bine, sunt momente când ai nevoie de suport. Atunci prieteniile te pot scoate din starea ta, te pot chiar distanţa, distra. Alteori te irită! Adică prietenii prietenilor. La urma urmei ce poţi cere unei reţele sociale? Sunt câteva reţele de socializare. FB este cel mai larg utilizat. „Oamenii sunt de obicei prieteni cu persoanele care le împărtăşesc valorile şi interesele. Ei tind să interacţioneze mai mult cu aceştia, creându-se astfel un fenomen de apropiere cu semenul tau". Unii îl aleg doar pentru a-şi lărgi prieteniile. Şi-au propus doar asta, adică număr. Altii, nu intervin, doar dau “hrană” de mestecat. Ei sunt creatorii, mult prea sus pentru a comenta. Alţii, majoritatea, ataşează o poza din tinereţe, ori o altă poza care dă bine, un nume real, sau inventat, o situaţie paşaportală nu tocmai exactă şi…liber la joc. Iar numărul de prieteni, să fim serioşi, nu ar trebui să depăşească 150, maxim 200. Când cauţi un prieten cred că a studia lista de prieteni aleasă de el reflectă la urma urmei felul tău, modul tău de gândire, precum vorba celebră; Spune-mi cu cine te "asociezi" ca să îţi spun cine eşti... Mai mulţi prieteni de 200 reflectă altceva. O trăire ascunsă, o dorinţă, poate o chemare. Oricum prietenii de 2000-2500, ori mai mult, reprezintă o mare ipocrizie. 
Acum despre socializare pe reţeaua platformă celebră atât de larg si deschis dată nouă. O greşeală pe Facebook se poate transforma uşor într-un conflict offline şi te poate costa o prietenie adevărată. De asta sunt setările care văd nu sunt folosite. Apoi informaţia. Odată plecată este publică, poate fi folosită împotriva ta. Nu degeaba fraza celebra americană. Apoi gândeşte-te de două ori la pozele ataşate. La fel, odată publicate pot fi folosite împotriva ta.
Deci: dai informaţia, dai poza, ţi se ştie adresa. Adică tot. Mai urmează omul care sună la uşa ori poarta ta. Nu sună de două ori. Are tot!
La o analiză obiectivă cu ce te alegi? De multe ori cu nimic, mesaje goale, unele lipsite de conţinut. Puţini sunt creatori, puţini aduc esenţă, valoare. Dar FB este până la urma o bârfă. O bârfă modernă, uneori cu mari accente intelectuale.Tot mai multe persoane suferă o reacţie de respingere a Facebook-ului. Iar odată ce-ţi transferi online prieteniile, le poţi considera ca şi pierdute. Apoi sunt comentariile politice. Unii simt repulsie; „aici orice... dar nu politică” par a spune! Este un punct de vedere. Dar văd că se aleg, demit, preşedinţi!
Rezumând pot spune doar atât: cei mai mulţi preferă să rămână în cercul lor de prieteni şi să îi ignore pe cei care au alte păreri.
Să vezi acum ce-mi gândesc prietenii!?
Dar am!?

marți, 16 mai 2017

Banca de la drum…
Da, desigur mi-am amintit. Este pusă la drum, lipită de gard. Aşteaptă.
Aşteaptă trecătorul obosit să se aşeze. Să-şi tragă sufletul şi să bea o cană cu apă rece. Să-şi şteargă sudoarea frunţii sub umbra copacului. Şi să zăbovească preţ de câteva minute pentru odihna picioarelor şi sufletului. O străveche legendă persană povesteşte despre povara omului aflat pe un drum fără sfârşit. Neştiutor de odihnă ori zăbava vieţii, călătorul nostru era împovărat prin groaznice şi felurite mijloace... Era bagajul vieţii sale, iar drumul obositor totdeauna. Pe spate purta in mare sac greu încărcat cu felurite obiecte, de piept îi atârna un burduf mare, plin cu apă. În mâini, că şi mâinile erau folosite, ţinea în stânga un uriaş bolovan, iar în cea dreapta o grea bucată de metal. Iar pentru că nu era destul, la gât, era încins cu o funie noduroasă şi roasă, de care era agăţată o piatră de moară.
Iar omul căra neîncetat, zi de zi povara lui. Cel mai greu moment era la răscrucea de drumuri. După ce urca pe poteci stâncoase, abrupte, obosit şi însetat cu speranţa găsirii unui luminiş şi o porţiune mai lină de drum, în faţa sa apare o răscruce de drumuri. Se uita în ambele direcţii şi nu ştia ce să aleagă. Ar alege poteca nouă în speranţa că drumul ar fi mai lin, mai sigur. Dar dacă nu este aşa? Dacă va privi în urma şi va regreta că nu şi-a continuat drumul pe care îl ştia? Dacă nu se va mai putea întoarce? Şi o lua tot pe cel ştiut. Până într-o zi când un om cu mila Domnului i-a spus de ce cară sacul acela greu în spate. S-a gândit de ce? "Ei, că bine zici!" a exclamat omul." Cum de nu mi-am dat seama până acum?" Apoi, a aruncat cu năduf sacul. Apoi un alt om i-a zis de burduf. Aruncă burduful. Apoi bolovanul din mâna stângă. Urmează metalul din mâna dreaptă. Era vremea apusului, iar omul nostru a rămas cu privirea aţintită către ultimele raze de soare de la apus. A văzut o bancă la drum şi pentru prima oară a înţeles rostul ei. S-a aşezat şi s-a cercetat pe el însuşi. Şi-a văzut apoi piatra de moară care-i atârna de gât. Dintr-o dată, a mai priceput ceva, că aceasta era ultima sa povară care îl împiedica să îşi înalte capul spre ceruri. Şi-a desprins de pe trup piatra de moară şi a aruncat-o cât a putut mai departe, cu năduful şi eliberarea deopotrivă simţită. După care, păşind uşor ca un fulg de nea, pe drumul învăluit de umbrele serii şi lăsarea nopţii şi-a reînceput călătoria. Vieţii. Era liber!
Iar cine pune banca, ca şi pomul, la drum, este un om bun.
Şi banca dar şi pomul sunt pentru bucuria şi mulţumirea drumeţului.

joi, 11 mai 2017

“Cu mine se petrece ceva. O viaţă de om.”
Parafrazând, ce înseamnă o viaţă de om. NIMIC! Dar reciproca este valabilă?
Nu! Nimicul nu valorează cât o viaţă de om.
Cât trăieşte un om? Să zicem 75 de ani. Câte zile sunt? Vreo 27000 de zile. Vi se par multe? Eu spun iar… nu! Cu siguranţă, nu! 
Dacă sunt atât de puţine zile, te întreb: cum vrei să-ţi trăieşti zilele? Iar zilele sunt, vă repet… puţine! Din ele scădem şcoala, formarea ta, adică, la mine vreo 20 de ani, egal 7300 zile. Rămân 20000 de zile. Şi iar scădem! Cu ce rămânem? Cu mai nimic! În definitiv nu anii vieţii contează. Contează viaţa din anii tăi.
Adunăm în schimb.
De exemplu, regrete.
Întrebat ce părere are despre regret, romancierul englez Charles Dickens a răspuns că „regretul este sursa naturală a firelor de păr alb". Toţi oamenii au regrete. De muncă, de iubiri. Nu scriu despre ele, nu sunt în dispoziţia necesară. Uite, la schimb, oamenii au doar un singur regret major vizavi de sănătate, şi anume că nu s-au îngrijit de sănătatea lor atunci când au avut ocazia şi resursele necesare în acest scop.
Aşa rămâi fără dinţi, fără păr, fără multe.
La final pun o întrebare, poate fi o reflecţie.
Întreabă-te totdeauna când te afli de partea majorităţii dacă este bine?
Eu zic să nu te grăbeşti şi să reflectezi puţin.
Şi caută o rulotă...
autorulotă!

luni, 8 mai 2017

Drumuri în inimă
Cine eşti tu?
Ce te doare atât de tare?
Tu eşti omul din drum, eşti omul care ai vrea să fii mereu pe drum. Drumul este o bucurie, drumul este o cale. Şi ca totul să nu ajungă să fie prea târziu, când nu mai ai nimic de pierdut, când încetezi să mai fii cine erai, poţi primi totul, poţi să te regăseşti. Atunci caută şi mergi alegând drumurile din inimă. Şi oricare ar fi drumul tău pune-i acestuia suflet. Nu ai nevoie de hartă sau ghid, doar mergi pe el. Întreabă-te mereu dacă drumul este ghidat de inimă şi nu vei greşi.
Câţi oameni crezi că au curajul să-şi urmeze inima?
Eu cred că puţini!
Este mai bine să aplici propria lege decât să-ţi impună alţii legile lor, este bine să mori în propria lege, decât în legea altcuiva.
Deci, aşează-te puţin şi…mergi, nu sta!
Şi da, uită că uneori suntem masochişti, că ne place să simţim durerea, să o suportăm cu stoicism, să strângem din dinţi şi să arătăm cât putem fi de fraieri, da... fraieri, că nu vedem golul de lângă noi.
Atunci nu mai ai decât o şansă.
Să pleci pe drum, pe drumul
... din inimă.

joi, 20 aprilie 2017

Mâna...
Despre mână se poate scrie la nesfârşit. Acum de dimineaţă, privind lucrarea naturii, în sfântă zi de Vineri cu Izvorul Tămăduirii, cu mânuţele mele trebuie să fac pârtie până la poartă să pot ieşi după banala pâine zilnică. Aşa că, dacă nu v-aţi hotărât încă cu cheltuirea banilor avuţi în plus de 1 Mai zis odată şi muncitoresc, veniţi aici la săniuş. Un strat bun de zăpadă, să tot fie acum vreo 20 cm. care creşte văd... vă aşteaptă!
Legat de mână îmi vin în minte două fraze spune inegalabil de marele dispărut Gheorghe Dinică. Prima ar fi exprimarea presupusă a fi a lui Bastus trădătorul dac. Unii ar putea spune că ar fi primul şi formatorul liniei genetice la români. Că vezi bine de atunci să tot avem de alde ăştia. Vorbele sună aşa: "În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a crescut şi care m-a hrănit şi am privit râzând cum ai mei se stingeau de sete pe ziduri". Cealaltă zicere ar fi: "Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!"
Magistral!
Dacă tot scriu despre mână, nu pot să nu văd "mânărelile" altora. Ale foştilor, ale actualilor. Ale unuia parşiv până-n măduva oaselor care cândva ne spunea despre un pian. Un pian dus pe scări, dar care zicere nu o ştia complet făcându-mă să o completez: „mai uşor cu pianul pe scări, că se varsă clapele!”. Vorbe care precum la cuvintele biblice cu Cezarul, scrise de evanghelistul Matei, sunt oprite tot la jumătate de mulţi, determinându-mă iar să completez: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei, 22, 17-22).
Acum legat de Cezar, Cezarul nostru când vine din vacanţă?
Dacă respectă vacanţa elevilor ar mai avea pănă-n 2 Mai. Aşa că trai nenică, nu-l doare nici în bască acolo la căldurică sub umbreluţă!
La final, că asta este finalul, propun să reflectăm despre mână.
Mâna noastră care face multe!
Închei cu: “Când strigi un câine, să nu ai băţ în mână.”

joi, 6 aprilie 2017

Oameni şi oameni.
(cum este treaba aia cu... „prost să fii, noroc să ai…”)
Sunt oameni cu noroc, sunt oameni fără noroc. Oameni care cred în noroc, oameni care nu cred în noroc.
Cei care au noroc… au de toate. Au reputaţie, au bani, au o carieră de succes, au impact la oameni. Dar mai au ceva. Au viitor. Adică un trai bun asigurat. Trei, patru, cinci ani. Uneori un deceniu şi chiar peste. Apoi după norocul avut, se descurcă prin ceea ce i-au dat cei cinci, ori cei zece ani de noroc prin tot ce au adunat. Prin legea făcută lor, prin darul, prin învârteala lor. Acum când scriu privesc pe geam cum dă să burniţeze, după o zi, cea de ieri, tot urâtă, umedă şi progresiv rece.
Ce bine ar fi undeva unde afară sunt 20-25 de grade. Nu avem noroc nici de primăvară. Mă uit la florile caişilor, cireşilor şi vişinilor. Pleoştite ca vremurile.
Dar... eu sunt un om fără noroc. Iar dacă ar fi să scriu opusul, eu fiind făr’ de noroc cum am scris, adică cu 'ghinion', un opus evident ipotetic, se cuvine a aminti că pe lângă noroc, nu am reputaţie, nu am bani, nu am o carieră de succes, nu am impact la oameni, adică cele scrise oamenilor cu noroc… şi peste toate, nu am viitor.
Analizând scrisele descopăr un adevăr. Un mare adevăr.
SUNT ROMÂN!
Să fiu liniştit îmi spun...
Aşa suntem milioane!
Dacă nu am noroc… sunt fericit? De fapt ce este fericirea?
Poate un mod de viaţă, un mod de a trăi viaţa. Iar fericit este cel care are lângă el oamenii potriviţi. Biruinţa fericirii poate nu fi totdeauna posibilă, iar încercarea este obligatorie.
Acum când scriu, fata mea îmi spune tot ceva despre noroc. „Este corect tatii ca unii ieri să fie ...?” Adică cum... întreb eu, fiind cu războiul în cap. Tocmai americanii au bombardat Siria şi-i groasă. Ne dă asta o săptămâna cu adevărat neagră. Ori poate un început negru. Cine ştie?
Deci ce spuneam...
Treabă de “noroc”!
Cât despre povaţa din titlu... cred că au greşit românii proverbul!

sâmbătă, 1 aprilie 2017

Cu sufletul pe gânduri.
Ar trebui să tac. Să tac mult. Să tac când nu scriu.
Ar trebui să observ, să ascult, să citesc.
Tot când nu scriu.
Uneori visez când nu scriu. Ori să fug, ori să mă ascund. Cu tot cu gânduri.
Dar tot să nu scriu!
Aduni. Aduni mult. Prea mult cât poţi duce. Se adună apoi mult prea mult. Prea mult în suflet. Nu mai poţi, presiunea este prea mare...
şi atunci trebuie să scriu!
Scriu tot ce am adunat...
adică: visările, observaţiile, tăcerile toate, ascultările inimii.
Iar inima duce. Duce mult!
Trebuie doar ordonate, aşezate frumos sub litera cuvântului.
Apoi mă îndoiesc.
Trebuiau scrise?
Iar dacă au fost scrise, trebuiau şi citite?
De alţii!
Mă îndoiesc, deci exist, sunt chiar viu! Iar din îndoiala mea mi-am luat suficient de multă speranţă. Iar prin şi cu speranţă rezist. Rezist să trec prin viaţă. Sa fiu curat şi să-mi păstrez sufletul pentru totdeauna tânăr.
Se spune că îndoiala a început într-o zi cu ploaie.
Iar îndoiala ce este?
Adună multă neputinţă, apoi ezitare. Devine un fel de presentiment. Când sufletul stă la îndoială. Un motiv neînsemnat, ori poate cu valoare îl împinge într-o parte sau într-alta.
Nu o spun doar eu!
Depinde unde se duce. Iar de se duce undeva unde este mai rău ar fi ca şi cum aş fi uitat ceva acasă şi de care acum am mare nevoie.
Şi iar incep să tac!
Poetul latin Terenţiu a spus: „Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin.” În timp cuvintele lui au fost reluate şi de alţii, fiecare le-a adaptat după trebuinţele sale. Unii s-au crezut chiar creatori la fel cum a fost cu propoziţia-pildă, “când dragoste nu e, nimic nu e” atribuită lui Marin Preda, dar sunt mulţi care spun că şi el a preluat-o. Viaţa este şi un şir de alegeri. Şi eu am ales. Am ales între şi între. Am ales apusul, răsăritului. Am ales să privesc un lan de grâu cu puţin înainte de coacere. Iar dacă nu ai făcut dragoste într-un lan de grâu cu maci ai pierdut din frumuseţea vieţii. Niciodată nu ar fi târziu. Apoi am ales toamna înaintea primăverii, muntele în faţa mării. Am ales iubirea sinceră, totală a unei femei deştepte. Şi nu am căutat să adun valori. Sunt pietrele de moară la învrăjbirea urmaşilor. De aceea am fost şi risipitor. Maxim Gorki spunea prin gura unui personaj din Azilul de noapte: “să nu jigneşti omul”. Aşa este. Nu l-am jignit niciodată înainte de a mă jigni el. Dar şi când m-a jignit! M-am apărat, am reacţionat. Prea s-a întors lumea. Prea cred unii că valoarea înseamnă doar bani. Asta dacă ai şi cu cine. De multe ori te retragi, este mai bine. Cu omul prost este bine să nu te pui. Vorbele lui Plaut: „homo homini lupus”, adică „omul este lup pentru om”, sunt mai actuale ca oricând. Mai ales la români!
Închei cu vorbe înţelepte:
„Cea mai frumoasă și mai profundă emoție pe care ne este dat să o simțim este senzația misticismului. Ea este cea care generează orice știință adevărată. Omul care nu cunoaște acea emoție, care este incapabil să se minuneze sau să simtă încântarea și uimirea, este practic mort. Să știi că ceea ce pentru noi este de nepătruns, există cu adevărat, că se manifestă prin cea mai înaltă înțelepciune și prin cea mai radiantă frumusețe, pe care facultățile noastre amorțite pot doar să le înțeleagă în formele lor cele mai primitive. Acea cunoaștere, acea senzație, constituie adevărata religie.” Albert Einstein.

marți, 28 martie 2017

Truda muncii...
Nu este chiar aşa de simplu gândul. Iar Ecleziastul 'om' nu este oricine. Este fiul lui David, adică Solomon. Mare învăţat!
Deci...
Omul munceşte mereu, dar uneori toată munca lui nu are nici un rezultat notabil şi de durată.
E posibil ca titlul pe care l-am folosit aici să fie unul al lumii de afaceri, cu ostenelile ei neîncetate, ale căror ţinte este realizarea unui scop material care merită trudă. Adesea viaţa unui om este irosită pentru a ridica ceva ce urmaşii lui doboară la pământ rapid şi ieftin. Zădărnicia şi nesiguranţa caracterizează toate strădaniile omeneşti. Vedem strădaniile noastre de până-n '89, irosite şi furate de alţii. Pas cu pas spre totalitate acum.
Interogativul "ce" urmat de “folos” atrage după sine un răspuns negativ emfatic. El poate fi comparat cu cuvintele din Matei (16,26), unde Domnul întreabă literal: "Ce folos are un om, dacă ar câştiga lumea întreagă şi şi-ar pierde sufletul?" Răspunsul anticipat de Propovăduitor este: "Nimic". Nimicul de acum. Naţiunea noastră nu mai are suflet.
Merg mai departe.
Omul.
Cuvântul ebraic Yahweh(Dumnezeu), adică „el face să devină“ este termenul generic pentru "om" sau cum am zice noi "omenire". Ciclul vieţii omeneşti este repetat iarăşi şi iarăşi, cu fiecare generaţie. Omul adaugă prin trudă. Dar şi de cele mai multe ori omul pierde.
Truda.
Vine de la un cuvânt ebraic care însemnează "muncă," "necaz", sau "nedreptate." Termenul este aplicat de regulă la suma totală a strădaniilor omului din cursul vieţii lui.
Dar totul se complică adăugând şi latura „nedreptate”. Numai despre nedreptate aş scrie o carte.
Nedreptate pe care şi-o dă, ori i se dă. Aceasta se referă la fiecare formă de activitate care are loc sub soare.
În concluzie.
Nu câştigăm mai nimic. Lăsăm ceva la alţii, care fie distrug truda noastră, fie nu apreciază. Iar noi…noi plecăm cu mâinile goale!
Cu care se acoperă o cruce din ceară cu un bănuţ.

luni, 27 martie 2017

Viaţa furată...
Mă gândesc să stric un perete. Iar în el să ascund valori. Să ascund lucruri furate. Doar furate. Dar vezi bine nu am valori furate! Poate ar fi ceva. Să ascund tinereţea furată. Şi fiindcă nu a fost de ajuns cu tinereţea, să pun şi maturitatea furată. Până hăt încoace la… 53-55 de ani. Le-aş pune rame şi titluri pompoase. Apoi să se numească dacă se poate... Renoar, Picasso, poate Aman, Luchian, Grigorescu.
Oare ar face ceva?
Să fie cu anotimpuri de vară şi iarnă. Primăvară şi toamnă. Cu obuziere şi tancuri, ori altceva cu spital. Spital militar. Poate au valoare, poate fac bani. Poate şi viaţa înseamnă valoare? Apoi totul avut în cap ar putea fi ascuns ori are valoare? Dar grijile cotidiene care ne macină pe fiecare în parte? Sunt oare lucruri minuscule? Să le găsească alţii peste ani. Ori poate, mai ştii, ăştia. Iluminaţii! Să spună că fiecare în parte face câte 100000 de euro. Să fiu anchetat şi închis. Poate aşa aş şti că am valoare. Că fiecare zi de penitenţă în ţara mea înseamnă valoarea mea. Că nu am ştiut. Că am avut şi nu mi s-a dat. Că mi s-a luat mai degrabă. Totul!
Dar nu am eu norocul acela. Aşa că las peretele în pace. Apoi dacă-l stric risc să-mi cadă casa pe cap. Poate şi aşa o să cadă. La un cutremur mai mare. Doar reuşesc să mă mint. O fac zilnic. Important este că-mi iese şi bine. Uneori prea bine. Aşa că tac şi-mi spun:
“ Nu, nu te răzbuna. Lasă-i să creadă ca sunt mai puternici. Fă-le jocul, dar nu intra în el.”
Aşa că, murim azi... sau murim mâine! Nu putem şti ce zi va veni. Poate va veni şi ziua noastră? Deschid ochii larg şi mă uit pe geam. Am de plantat un trandafir. Pe cutie este mov deschis. Nu am trandafir mov. Voi vedea!!
Iar timpul se joacă. Mereu cu noi! Facem parte din volumul nostru cu România ascunsă. Noi, figuranţii... Alţii… cu tablourile şi banii!
Nani, nani, puiul mamii,
Somnul dulce să te-ajungă,
Ochişorul să nu-ţi plângă,
Visele să-ţi fie, toate,
Ca izvorul de curate.
Să creşti mândru şi voios,
Puiul mamii, dormi frumos.
Sper să nu fi adormit.
Ţara veghează pentru tine!

vineri, 24 martie 2017

Acest material l-am scris în 2013. El îşi păstrează actualitatea şi importanţa. Mă bucur că am încă '5' în faţă. Nu mult!
Să-l recitim:
Despre dreptul la muncă până la 65 de ani
Ce înseamnă fiziologic vârsta de 65 de ani?
Acum să fim serioşi... noi românii nu ne putem compara cu orice altă ţară civilizată. Acolo alături de dreptul la muncă este statuat şi dreptul la odihnă, dreptul la civilizaţie, dreptul la cultură, dreptul de a avea asigurare medicală decentă, pensie decentă etc. Noi am preluat doar vârsta. Aflaţi că această vârstă la noi, cea de 65 de ani este depăşită de transformările fiziologice ale unei perioade cumulate cu încă minim 5 ani. Cu alte cuvinte la 60 de ani, noi romanii am avea 65 deja şi dreptul să… aşteptăm. Să aşteptăm al naturii drept capăt. Dacă o facem cât mai târziu este cu atât mai bine. Unele schimbări în temperamentul şi comportamentul oamenilor în vârstă sunt inevitabile. Este uneori greu de stabilit dacă ele sunt date de o depreciere neurologică sau mentală, deoarece ele pot fi date de situaţia fizică, psihologică şi socială . Diminuarea abilităţilor şi eficienţei fizice poate implica situaţia de a fi acceptat de altcineva, de obicei de cei din jur cu greu şi limite. Urmează izolarea dată de diminuarea firească a familiei prin plecarea fiilor, dispariţia contactelor profesionale cu colegii, moartea soţului/soţiei şi a prietenilor care se grăbesc, toate acestea pot afecta capacitatea de autoapreciere şi pot duce la afecţiuni organice definitive. În cele din urmă devii o povară îngăduită. Ca diferenţiere altfel a dus viaţa, altfel a „ars” un militar, altfel un civil. Nu trebuie să lupţi pentru a ţi se permite neapărat munca până la 65 de ani! Gândesc că unii din colegii mei, încă foarte activi, mai au între 3-5 ani de muncă. După 60 de ani greşelile lor pot fi fatale. Este problema lor, dar exemplul profesorului Haţieganu, renumitul creator de şcoală medicala clujeană îmi vine acum în minte. Omul eminent care nu a greşit aproape niciodată în diagnostic şi tratament, a greşit chiar cu propria persoană. Şi-a pus diagnosticul greşit sieşi, şi-a administrat prin colegii mai tineri, sceptici, tratamentul şi... a murit apoi liniştit. Desigur, sunt o mulţime de oameni vârstnici care îşi păstrează viu interesul pentru multe lucruri şi sunt mai activi ca niciodată. Dar pentru alţii este dificil, fie din cauza lipsei banilor suficienţi, fie din cauza singurătăţii, a incapacităţii fizice şi lipsei stimulării mentale. Ritmul schimbărilor din societatea modernă accentuează dezorientarea vârstnicilor, iar felul de viaţă modern nu-i prea ajută pe cei bătrâni. Iar noi la 60 de ani suntem deja bătrâni.
De aceea şi rata de moarte la militari este mult mai mare ca la civili. Cărămida cu care batem în pieptul care sună încă a aramă poate fi înşelătoare. Efectele acestor lucruri sunt deseori visarea, instabilitatea emoţională, apatia, neatenţia, resentimentele, uneori alcoolismul şi o stagnare mentală. Adică a ceea ce unii califică asta drept intrarea în senilitate inevitabilă. Atunci devenim penibili.
Dintr-un punct de vedere pozitiv însă, retragerea vremelnică, o îngrijire mai atentă a sănătăţii, o organizare potrivită a vieţii, o învăţare sau rememorare a ceea ce ai uitat, pot transforma vârsta, apoi după 70 de ani senectutea, într-o vârstă a unor noi oportunităţi şi noi experienţe. Cât o vrea bunul Dumnezeu! Dar nu ca muncă neapărat plătită, ci doar ca hobby. Evident această situaţie de dorit este mai accesibilă celor cu familii, celor care au încă armonie în societate şi în care ambii membrii, soţ-soţie, beneficiază de o sănătate satisfăcătoare şi de mijloacele financiare adecvate. Pentru-că singurătatea este cel mai mare duşman al omului în vârstă.
O dată cu îmbătrânirea, memoria, gândirea şi funcţiile mentale complexe îşi diminuează ritmul şi capacitatea. Oboseşte creierul. Iar când creierul oboseşte prea tare este bine să...tacem. Şi desigur să nu mai iei decizii!

marți, 21 martie 2017

Gând vorbă durută strigată făr’ de glas,
e mult prea plin paharul cu amăgiri umplut...
Sincer mi-a părut rău. De durerea rostirii, de adevărul din urmă. Adevărul care doare. Acum părerea de rău nu ajută, nu mai are cum. Este târziu!
Dialogul a fost aşa:
„- Oare mai scăpăm de asta, oare îl închide?”
Răspunsul meu spus sec, ca un biciuit, parcă trezit dintr-un adânc impus a fost... "nu!" M-a privit uşor speriată, cu o deznădejde mută a privirii. Am continuat. "Dacă doreaţi să-l vedeţi închis trebuia să-l votaţi pe celălalt. Nici atunci nu era sigur, dar aveam poate o speranţă."
...
Prea mult ne plângem de milă, uneori judecăm, alteori ne judecăm. Îmi amintesc de Voltaire care pe patul de moarte, în fata unui preot, a spus legat de Satana de care a fost destul de legat: "Dragul meu, asta nu e un moment în care să îmi fac duşmani".
Acum nu-mi mai pasă, nu mai pun suflet, nu mă mai complic…
Nu-mi mai pasă de cei din jur care nu ştiu ce vor, care nu ştiu să aprecieze calea, care nu ştiu să aleagă ce au lângă ei. Nu-mi mai pasă ce motive invocă acum.
“Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.
Ce vină am eu?
Toţi greşim şi plătim apoi pentru greşeală, acum trebuie fiecare să-şi găsească colacul de salvare. Am trecut prin atât de multe schimbări în ultimii ani, nici nu-mi vine să cred câte s-au adunat. Am adunat atâta fiere şi degeaba.
Schimbi ceva?
Am fost un suflet vorbitor la vedere. Fără durere probabil viaţa ar fi plictisitoare, poate chiar banală. Am renunţat uneori la siguranţă, la linişte, la zâmbete. Cu şi din dorinţa văzută într-un diagnostic sigur.
De dragul funebru al unor psihoze colective, dar din păcate niciodată vindecate.

joi, 16 martie 2017

Ecoul oglinzilor sparte...

– Au! spuse el. M-a lovit ceva în piept! Şi mi-a intrat ceva în ochi! (…) Era un ciob mărunt din oglinda cea fermecată, care schimonosea şi urâţea tot ce era frumos şi bun (…). Lui Karl îi intrase în inimă un ciob şi în curând inima lui avea să fie un bulgăre de gheaţă.(Andersen,Crăiasa Zăpezii)
În Grecia antică soarta unui bolnav se decidea cu ajutorul unei oglinzi scufundate în apă. Dacă ulterior reflecta o imagine clară a pacientului, acesta urma să supraviețuiască. Dacă reflexia era difuză, nu prea mai avea şanse. 
...
Obişnuiesc să plec. Uite aşa! Cumpăr un tichet de călătorie şi plec. Ce am simțit, ce am trăit, ce am fost. Nu ştiu. Eu, tu, noi. Las tot acum. Acum plec. Mă aşez pe fotoliul de la geam. Privesc. Îmi place să privesc pe geam. Dar cel mai interesant este în gară. Tocmai a oprit un alt tren. Nu ştiu de ce oamenii caută privirea altor oameni. Poate şi ei au plecat. Aşa ca mine şi tocmai caută pe cineva asemănători lor. Dacă nu ar fi aşa, nu văd de ce aşa mare interes în aţi căuta privirea. Trenul pleacă. Nu al tău, celălalt.
 Am obosit. Aşa pur şi simplu. Sufletul este gol, iar gândurile te strigă din interior. Cobor într-un nod feroviar. Este capătul călătoriei. Mă aşez la o masă comandându-mi un suc. La final am privit lumea prin fundul paharului. La început imaginea a fost clară, dar apoi totul a fost ca într-o oglindă spartă. Aceeaşi imagine în zeci de fragmente. Cu ecou!
...
Am obosit!
Am obosit de adevăr. Am obosit să-mi caut un loc. Am obosit să tot provoc. Pe cine provoc? Uneori cred că doar pe mine. Mă întreb de ce vreau să provoc uneori? Dar asta-i altă problemă. O cu totul altă problemă.
Aşa mi se întâmplă după o zi dorită plină. O zi când aştepti o evoluţie. Nu a mea. Eu am evoluat. Eu doar aştept. Iar aşteptarea a devenit viaţă.
Oricum, după noapte, mă voi uita la cer căutând soarele.
Poate a obosit şi el!
(A.B.  2016)

marți, 7 martie 2017

Sănătate??
Într-un moment de maximă luciditate profesională mi-am făcut o reevaluare. Am pus lângă momentul „+”, acela de demult, tot ceea ce am adunat. Adică;
Caroseria suferă rău pe un flanc, motorul are momente de maximă tensiune circulatorie, bucătăria principală scârţâie rău. Oare ar trebui să mă angoasez?!
Nu!
Uitaţi de ce. Marele om cu numele Hippocrate ne scria că sănătatea e un metronom, un echilibru între extreme. Iar excesul de sănătate e periculos, căci denotă apropierea de boală. Adică de normalitate traduc eu! Dacă nu mă credeţi, amintesc de nemuritorul Eschil. Mare şi asta dar o dă pe altul. El vorbind de Agamemnon în versurile 1001-3, subtilul poet pune corul să repete marele adevăr: „O sănătate prea înfloritoare e îngrijorătoare, pentru că vecina sa, adică boala, e totdeauna gata s-o doboare". Vedeţi! Acum nu sunt nici de partea omului numit Hahnemann, fondatorul zisei homeopatii, care întrevede o parte din adevăr. Anume că numai răul poate combate răul. Deci... ce adunăm nu-i rău. Dar aduce răul! Adică presupune remedii. Remedii numite şi leacuri. Nu vă miraţi... spun adevărul! Nu fugim noi repede la farmacie. Asta-i firea noastră.
Revin. O stare continuă de sănătate este deci îngrijorătoare. Vine ea maladia, firească şi noi ne agităm. Apoi poate apare medicul. Chemat sau căutat de noi. Iar medicul ce face? Reface marea dilemă a sa. "A fi sau nu a fi..." pe diagnostic!?” De regulă nu este! A avut mult timp pentru asta. Peste un deceniu de pregătire continuă. Adică de a ghici boala care încurcă starea de anormalitate sănătoasă. Uneori o ghiceşte şi desigur este rău. Nenorocirea noastră este că noi suntem doar arareori bolnavi. Dar intervine marele dezorganizator, adică natura bat-o vina, care dacă întârzie, vine ghicitorul de sus numit medic care are cele trei variante;
Vindecă… şi am spus, este de rău augur, nu vindecă şi avem o speranţă, ori o scaldă, adică nu face nimic. Dar tot ia banii! El doreşte din toată inima sa de om gingaş şi intens şcolit să fie raţional, adică să ne facă să credem că avem o boală.
Şi atunci ce este, ce devine doctorul?
Este omul care aduce boala. Ne fac să credem că starea de anormalitate tocmai s-a sfârşit, că nu-i bun excesul de nici un fel. Excesul chiar şi de sănătate. Lucru foarte curios desigur.
Nu v-aţi întâlnit în viaţă cu marele adevăr? Ori de câte ori ne cade în mână şi facem prostia să şi citim prospectul unui remediu medical, ajungem inevitabil la concluzia că suferim de boala respectivă, în forma ei cea mai virulentă. Suntem pe moarte, facem testamentul, eu nu am ce face că nu am ce lăsa, iar de fiecare dată, diagnosticele de acolo par să corespundă întocmai tuturor senzațiilor avute. Avem toate simptomele. Nu-i rău zic!. Acum ce să mai spun. Las-o naibii evaluare. Hai să trecem la...
La somn!
Iar treaba aia cu “sănătatea este mai bună decât toate" să o lăsam ăleia de la televizor de dimineaţă. Ne stică ziua şi arată şi bine. Aia Cuzino. Nu mănâncă, nu bea, nu f…! Să o zică lu’ mutu cu aia "nu..."
Dar are bani. Destui!
(Textul scris este proză. Desigur ştiaţi asta! Dar nu ştiaţi că este şi… satirică!

duminică, 5 martie 2017

Crede că poţi...şi vei fi la începutul drumului
Într-o zi de luni, zi cu anunţată ploaie, zi de post, zi ternă şi fără subiecte strălucite de presă, asta dacă nu privim nebunia unora de a desfiinţa Constituţia şi a lăuda un serviciu cu un procuror să fie unealtă de supt statul de alţii, adică pe noi, de omul providenţial(sic!) şi unde prima ordonanţă la început de mandat s-a anulat tocmai în favoarea lor, ce ai mai putea scrie?
Poate despre baba Dochia cu ziua sa a şasea, despre banii noştri, despre viaţa noastră plină de mirări şi de surprize, despre faptul că elevii fumează marijuană şi prizează cocaină tocmai în timpul orelor şi al unor profesori de istorie care au uitat istorie, despre dispariţia civilizaţiei datorită schimbărilor climatice evidente, despre sistemul bancar, despre nostalgiile unora, despre bolile mintale, boli văzute până şi de un novice, despre arestări, despre luna cea mai mică care tocmai a fost, despre bolile noastre, despre traiul nostru cel de toate zilele, impozitele , taxele, RCA-ul obligatoriu, combustibili, apă, lumină ori gaz?
Am avea ce?
Ei bine…nu scriu despre nimic!
Doar să-l amintesc pe Solomon. Care vorbeşte despre inutilitatea vieţii atunci când este trăită după standardele acestei lumi şi când prin ea „beneficiezi” de tot ce ţi-ar putea ea oferi. Deci problema care propun a fi analizată nu este “care este sensul vieţii” ci... “are viaţa vreun sens”? Pentru-că sentimentul absurdului vieţii noastre se iveşte în clipa în care el se raportează la tot ce ne înconjoară românesc.
Asta acum în zi de graţie 6 martie, când afară este un cer care se va întuneca a ploaie spre prânz şi când toate ferestrele casei mele au perdelele trase să poţi vedea lumina zilei, acum primăvara, că totuşi este început de primăvară, o primăvară reprezentată de cele mai multe ori printr-o tânără, o frumoasă fată cu flori pe cap, dându-ne iluzia timp de trei luni de soare şi flori, când de fapt este precum un animal slab şi bătrân, slab de i se văd coastele, pus la arat undeva pe o mică parcelă unde un om împinge să-i dea forţă calului, încercând să-şi salveze propria ruină a vieţii sale.
Nimic nu este întâmplător. Totul urmează un plan.
Uneori chiar tu amâni o decizie. Spui, vedem ce iese, să vedem ce se alege. După observaţii, văd un adevăr, pe care sunt sigur că unii încearcă să-l conteste. Aşa cum în chimie nimic nu se pierde, nimic nu se adaugă(câştigă), ci totul se transformă, tot astfel fiinţa umană se trece prin lume. Şi revine. Revine mereu luând drumul de la capăt, refăcând bucle din ce în ce mai mici. Buclele autoimpuse a fi mici. Cu alte cuvinte, să nu o mai lungesc, suntem supuşi ciclicităţii unui plan, suntem marionetele timpului ciclic. Suntem supuşi greşelii. Greşeală care revine constant, chiar dacă alţii sunt termenii ei.
Nu vreau să repet cuvintele. Uite aşa, fără să observăm, tot arhetipul acesta trăit se impune omului şi caracterul său dual. Suntem buni, dar şi răi. Suntem frumoşi, dar şi urâţi. Suntem fericiţi, dar şi trişti. Suntem albi dar şi negri. Suntem împreună şi în acelaşi timp.
Cu sufletul este mai complicat, sufletul nostru fiind de fapt... gri. Uneori se luminează în pasteluri minunate, dar tot spre gri se duce mereu. Pentru-că aşa trebuie să fie el la noi. Aşadar, deşi avem două opţiuni, două feţe, două drumuri, alegem totdeauna, ori aproape totdeauna, partea grea, partea rea, partea cu, ori care, aduce cu sine mari probleme. Uneori încerci să dai sfaturi. Inutile. Omul alege drumul său. Îl laşi. Altfel cum să-l determini pe om să simtă. Doar lăsându-l să-şi vadă drumul ales. Doar aşa. Să-si rupă oasele cum se spune.
Uneori vezi că aşa se împlineşte. Ai o uşoară satisfacţie umară inferioară. Apoi te încercă o mare amărăciune. Nu este viaţa ta la urma urmei, dar...
este o viaţă!

joi, 2 martie 2017

Nevoia de timp
Avem nevoie de un timp pentru a visa, pentru a iubi, pentru a ne aminti şi pentru a atinge infinitul. 
Avem nevoie de timp pentru a exista.
Dar folosim timpul bine?
Folosim timpul cu folos?
Sunt întrebări retorice desigur.
Apoi avem nevoie de intimitate. Adică alături de timp, dar şi de spaţiu. Spaţiul tău. Spaţiul unde să te poţi întâlni, să poţi comunica cu tine.
Prin postările noastre facem alegeri, comunicăm trăiri. Uneori ne definesc uneori ca ceea ce suntem. Nu pot spune că admir atât de mult propria-mi persoană încât să simt nevoia de a posta zeci de fotografii cu mine. De aceea evit asta limitându-mă la câteva pe an.
Vorbeam odată de „banda lui Mobius”. Ele par identice, dar totuşi sunt diferite şi nu pot fi despărţite. Ca într-o bandă a lui Mobius alegerile noastre se împletesc la nesfârşit şi se întâlnesc în acelaşi punct.
Deci să avem grijă, uneori prin punctul de intâlnire putem reface ceva.
Închei cu un zâmbet.
Imaginaţi-vă o cursă. O cursă dură, de care pe care. O cursă într-un tunel. O cursă cu finalitate. O cursă a vieţii şi a unuia. De dat din coate, din coadă, din orice. O cursă unde doar un câştigător ia totul. O cursă cu strigături de: „hai mă!” şi mâna care arată direcţia. O cursă contra cronometru.
Desigur că nu aţi ghicit cursa!? Este cursa celulei umane masculine. Acum mai faceţi un efort şi conştientizaţi constatarea primului venit care spune:
„Bă, am fost toţi daţi în gât!”

luni, 27 februarie 2017

Ce este minciuna?
Dar minciuna mijloc?
Este o cale. Un mijloc de apărare. Este o evadare. O eschivă. O îndepărtare de realitatea înconjurătoare. Poate toate la un loc.
Dar minciuna repetată?
Oricare ar fi răspunsul este un fapt. Minţim. Minţim mereu. Ne minţin pe noi, minţim pe alţii. Este cert că ea folosită în cantităţi variate, ori proporţii diferite, ne scuză. A fost o minciună mică ne spunem. Continuăm să minţim în tot. Exagerându-ne fie sănătatea, fie calităţile, fie postura, fie opinia şi gura lumii.
Ne putem imagina o zi fără minciuni?
Greu. Pentru-că ne-am obişnuit. Minţim fără să fim obligaţi. A devenit mijloc de viaţă. Există desigur şi minciuni să zicem necesare, dorite. Uite diagnosticul. Ţin minte pe marelele profesor Setlacec care o dojenit cu furie un coleg, care atras de pacienta operată de cancer terminal abdominal, a fost închisă fără să i se facă nimic. Era inoperabilă. Dar ea deşi tăiată şi cusută a simţit asta. Iar colegul prin postura zisă de el liniştitoare a făcut-o să se prindă.
Deci dorită să evităm un conflict, chiar existenţial, să ne împăcăm cu noi şi să nu spunem adevărul, fie necesară când ţesem un întreg edificiu de argumente salvatoare.
Devim minciunile obligatorii?
Exemplul medical de sus ar spune da! Dar minciuna folosită astfel este de departe cea mai nocivă.
De câte ori minţim?
Cu toţii ştim foarte bine consecinţele fiecărui neadevăr spus, oricât de mic sau mare ar fi el. Cu toate acestea însă, continuăm să minţim zi de zi. S-a constatat ca în medie femeile mint de 15 ori pe zi, iar bărbaţii de 12, conform unor statistici.
Ieri am călătorit lângă o femeie. Spaţiul microbuzului m-a făcut să stau lângă ea. Din vedere parcă o ştiam. Ieri doamna de vreo 65 de ani se dădea mare liberală. „De ce sunteţi doamnă liberală, unde aţi lucrat?” A fost o bugetară toată viaţa. „Dar ştiţi doamnă doctrina liberală şi unde vă aflaţi acum în PE?” Nu ştia, dar era liberală. „Am întrebat-o de pensie şi cât a primit?” Considera nesemnificativă suma de 100 de lei şi faptul că nu mai plăteşte CASS. Că vezi, vine acum gazul şi curentul mărit. I-am mai spus doar atât ...”Vă ia PSD-ul doamnă banii gazului şi curentului mărit!” A tăcut la constatare. De altfel am tăcut şi eu. Cu cine să mai vorbesc!?
Ce simţim când nu spunem adevărul? O uşurare?
Adică minciuna. Eu cred că dimpotrivă. Atât la nivel fiziologic, cât şi la cel psihologic, se petrec multe procese care ne fac să nu ne simţim tocmai bine în momentul în care minţim. Chiar şi cei mai “experimentaţi” în arta minciunii simt cel puţin un disconfort şi realizează un anumit nivel al gravităţii situaţiei, în dependenţă de consecinţele care sunt determinate.
Ce fac doi oameni care mint de regulă, se însoţesc?
Se armonizează zic! Dovadă că am tăcut. Nu mă armonizam
Concluzia!
Să nu minţim! Viaţa pusă pe minciună ori pe omisiuni, fie sunt aflate, când nu te aştepţi, fie se năruie înainte de a începe.
Fără să vrem purtăm lestul minciunii!
„Nu sunt decât o frază în marea simfonie”
A lumii desigur!
Nu am rămas niciodată fără cuvinte. Recunosc că la scris sunt mai bun. Aud câteodată că unii reuşesc să spună: "nu mă gândesc la nimic". Nu este aşa, poate în somnul profund. Uite anestezia generală prin IOT face asta. Dar să nu gândeşti la nimic nu este adevărat.
Recunosc că este bine uneori să taci. Să asculţi pe alţii. Asta când ai parte de marea bucurie de a sta lângă cineva care are a spune ceva. Da, am întâlnit astfel de oameni! Dar din păcate prea puţini. Îi numeri pe degetele mâinii. Este adevărat că e foarte greu să ne remodelăm obişnuinţele. Este tot adevărat că uneori este greu să taci, să înghiţi. Recunosc că eu nu mai sunt aşa. Nu mai vreau să tac. Am tăcut destul. Prea ne-a acoperit mediocritatea şi indecenţa. Atunci folosesc puterea gândului scris prin cuvinte.
Apoi nu privesc înapoi. Cuvântul scris, ori spus, are urmări previzibile. Dar cuvintele sunt aduse. Sunt aduse de cel care ajuns să fie dintr-o pronie nefiresc dată ajunge să dicteze. Atât i-a trebuit prostului!
Mai scriu ceva. Recunosc că uneori sunt ermetic. Cine înţelege ceva din firul gândului este bine. Nu dau explicaţii pe text. Suntem în acelaşi timp şi emitător şi receptor.
Recunosc apoi că mulţi nu înţeleg asta. Unii o iau ca pe un afront.
Greşesc! Eu nu lovesc în nimeni. Dar pot vedea şi descrie adevărul meu. Uneori poate fi subiectiv. Adevărul poate fi şi aşa. Cu dreptatea este altceva. Despre dreptate scriu rar. Şi când toţi pricep! Altfel se dematurează şi ea.
Acestea fiind scrise adaug...
Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche)
Atât voi scrie astăzi.
Mai adaug ceva...
Nu mai regret nimic!

sâmbătă, 25 februarie 2017

Încă una şi mă duc!
(din volumul nepublicat... "Amintiri necombatante")
Arc peste timp...
1820. Londra
Îl împinse cu scârbă de pe ea. Era beat şi adormit instantaneu după ejaculare. Mirosul greu de poşircă amestecat cu tutunul de proastă calitate o făcu să vomite. Îşi strânse corsetul cu mişcări abile, mereu făcute. Corpul ei înalt şi subţire încă frumos era fascinant sub strânsoarea acestuia. Îşi puse cu mişcări rapide rochia pe ea. Aruncă o privire în cameră. Patul dublu răvăşit îi aminti dezgustul pe care îl simţea de fiecare dată când îşi vindea trupul pentru un pumn de bani mărunţi. Pentru câteva secunde se uită în oglinda îngălbenită şi plină de praf. Ochii trişti şi obosiţi o făceau să pară o femeie de 40 de ani chiar dacă nu avea decât 25 de ani. Îşi trecu degetele făcute pieptene prin părul roşcat încercând să-l îmblânzească puţin. În acelaşi timp văzu străbătând în viteză camera un şoarece. Gândacii colcăiau peste mâncarea stricată peste tot. Înşfăcă banii de pe noptiera soioasă şi fugi pe scări spre stradă. Din celelalte camere se auzeu râsete de femei bete şi înjurăturile bărbaţilor care erau cu ele. Treptele de lemn putred scârtaiau sub paşii ei. Mirosul din casă era pestilenţial. Urmele de chiolhan ieftin şi prostituţie erau evidente.
2016. România
Deşi soarele încerca să ridice ceva grade Celsius în mijlocul zilei şi sfârşitul de februarie, este totuşi frig. Puţinătatea protecţiei molizilor la o privire atentă deşlusea trupurile în mişcare prin geamurile fumurii ale maşinii. Se abătuse ceva de la drum, iar locul ales arăta o oarecare nerăbdare. Şimtea asta din rapiditatea şi mişcările lui. O dorea repede de parcă ar fi pierdut ceva. Chiar dacă o făceau în maşina proprietatea lui, căldura dată de motor dispăruse prin amenajările făcute scaunelor din faţă date să creeze spaţiu maxim celor din spate. Spaţiul era tot mic pe bancheta din spate. Norocul ei este că nu durează mult. Totul se termină repede. Adrenalina dilată timpul. Apoi era şi pozitia incomodă a ei, cu gambele strânse pe coapse şi vârfuri de degete. Iar toată mişcarea tot ea o făcea. Se gândise mult dacă să o facă, ori să nu o facă. Aşa repede. Dar privindu-şi anii, disperarea o cuprindea. Vârsta-i batea corpul ca un clopot de turlă spartă. Este ultima încercare. Cu el, dar şi cu ea. Menopauza vine repede. După asta, chiar nu ştie care-i va fi calea. Au fost destui, iar toţi au plecat apoi. Mai cu toţi a făcut-o. Cu unii chiar a avut o relaţie mai lungă. Păstrează încă o relaţie amicală cu ei. Au fost! Uneori se gândeşte ca şi acum rezultatul unei familii este nul. Familia care şi-o doreşte atât. Bazată pe sentimente. Pe respect şi iubire. Dar...
Gâfâitul bărbatului şi zgomotul uşurării spermatice o trezeşte din vis. Îl priveşte cu dragoste. Îl vede bine acum. Avea faţa unui om jenat de situaţie şi acţiune. Este mult mai tânăr decât ea.


joi, 23 februarie 2017

Lumea altora, dar şi a mea...
(eu doar privesc)
După o mică pauză relaţională, revin cu o controversă. Uneori nu am chef de socializare. Ca zilele astea. Uite aşa mă apucă câteodată precum în poezia lui Ion Heliade Rădulescu.
Acum controversa este;
Ce te faci, când raţiunea îţi joacă feste şi nişte evoluţii îţi redau iluzia dreptăţii?
Faci prostii de regulă!
Este ca şi cum ai încerca să joci fotbal. Mental te mişti bine, dar intrat pe teren constaţi că nu mai este tocmai aşa. Nu ai nici teren marcat şi nici mingea nu ţi se dă. Dar tu te faci că joci!
Şi cum se spune... a urmări evoluţiile este o afacere care uneori miroase rău, încerci să maschezi propria ta existenţă, propriul tău timp, folosind diferite metode evazive minţindu-te. Apoi cautăm cutiuţa cu iluzii. Că avem multe cutiuţe. Alegem din ea. Iar iluziile sunt decalage între mintea obiectivă şi vis. Uneori căutarea iluziilor devine vocaţie. Căutăm şi iar căutăm. Încercăm şi iar încercăm.
O faci pe barba ta. În disperare cauţi chiar prin labirinturi. Vezi drumul dar nu vezi schimbarea de nuaţă a drumului. Iar nuanţa înseamnă ori început ori ...sfârşit!
Se sparg precum iluzii lipsite de viaţă
Şi noi prejudecăţi ce luminii-i sunt ca nor,
Salut acum drumul din faţă şi-a ei dimineaţă
Cu noul său soare, de lumi amăgitor!

miercuri, 22 februarie 2017

Am în faţă două hârtii. Una mai mult lată cu scris roşu şi una ieşită dintr-o maşină de calcul. Una îmi vine lunar şi este cuponul de pensie, cealalta este hârtia plăţii de ieri. Ambele, cea cu scris roşu, are trecut impozitul meu pe venitul numit pensie, cealalta este chiar impozitul meu. Impozit care adună bunurile mele mobile, imobile, terenul de 800 m.p. şi salubritatea. O sumă nu tocmai mică.
Deci plătesc!?
Plătesc impozite, utilităţi, taxe şi alte angarale. Sunt un om responsabil, îmi înţeleg rostul şi rolul. Înţeleg statul şi nevoile sale.
Dar în primul rând sunt un om corect, onest, cinstit.
De ce nu am fi toţi aşa?
Pentru-că unii sunt deştepţii lumii!
Bunăoară programul de guvernare actual şi FSDI. Bine gândite şi o bună linie. Dar care nu sunt bune unora. Corporaţiilor şi omului român devenit capitalist. Ambii ...şi corporaţiile şi întreprinzătorul român nişte... găinari.
În explicarea cuvântului urât aduc în scriere acelaşi impozit. Impozit care eu îl plătesc corect şi cinstit. La bănuţ! Iar ăştia, adică găinarii, îl plătesc pe...profit. Adică pe ceea ce vrea el să fie profit. Ori investeşte profitul în dezvoltarea lui, adică proprietatea sa care-şi creşte valoarea de inventar la o eventuală vindere, ori îl ascunde prin offshor-uri şi firme false, ori îl fac să fie mic. Că vezi bine, de unde frate!? Dacă am profit mic, impozit mic. Dar profitul ăla mic îi face bunăstare imensă, palate şi maşini de maşini, ori bani sparţi uşor pe distracţii şi vacanţe, trai de nabab şi multă ipocrizie, indecenţă şi... ură. Da...ură! Ura ca un altul, adică 70% din populaţia săracă, să primească un mic spor salarial ori de pensie.
De aia capitalistule român nu te va ajuta Dumnezeu chit că te dai mare cucernic şi te dai cu capul în icoane sfinte apoi plăteşti pe la mănăstiri. Pentru-că tu nu iubeşti omul! Pe semenul tău! Pentru asta vei plăti însutit. Vine ea vremea!
De aia mi-e scârbă. De aia nu mai trebuie tăcut. De aia nu mai suntem proştii voştri. De aia trebuie ieşit pentru drepturi şi egalitarism.
DE AIA IMPOZITUL TREBUIE LUAT PE CIFRA DE AFACERI!
Nu îţi convine..."adiooo bă!"

luni, 20 februarie 2017

Viaţa la cacealma sau cacealmaua vieţii
( pur şi simplu evită propriile greşeli)
La momentul când scriu aceste rânduri, atitudinile critice nu-şi mai au rostul, fiindcă, deoarece, şi oricum…nu mai au rost.
Personal nu cunosc tehnica. În nemernicia vieţii mele nu am învăţat jocul acesta. Jocul de poker. Au fost, referindu-mă la cărţile de joc, singurele „cărţi” care nu m-au atras. Ştiam prin copilărie tabinet şi ceva care se numea şeptică. Iar cuvântul cacealma îl folosesc rar. Pare un cuvânt admirabil şi care este definit în Dex. ca drept înşelăciune. La poker un subterfugiu, o încercare de a înduce în eroare adversarul asupra valorii cărţilor tale. Cuvântul este provenit de la cuvântul turc "kacurmac", a alunga, adică tactica este adoptată pentru a-l dezorienta pe adversar şi a-l obliga să se retragă. Odată retras, araţi apoi înşelăciunea. Dar asta este la jocul de cărţi.
Şi uite aşa cacealmaua joacă uneori un rol deosebit în lumea noastră. Căci prin ea se creează posibilitatea uneori onorabilă, dar cu posibilitati nelimitate pentru mincinoşi de a se scoate. Asta pentru-că viaţa a devenit un joc. Un joc asemănător jocului de poker. Trebuie curaj, trebuie noroc, trebuie un anumit aluat. Trebuie practică. Trebuie să fii omul. Trebuie să ajungi omul. Se vede că mulţi ajung aşa. Sunt de regulă cei care trăiesc bine şi nu vor a pierde nimic.
Ţie, adică cel din faţa lui ce îţi rămâne? Uneori nimic! Alteori şi cel mai important este să îţi dai seama cine joacă la "cacealma". Şi ce joacă de regulă! Apare curând grotescul.
Zilele astea, să fie vreo 20, cred că mi-am făcut mulţi duşmani. Apoi am renunţat la 250 de prieteni. Să fie zic. Apoi dacă unii vor avea un strop de decenţă vor vedea. Au fost jucaţi iar ca la referendum. Viaţa a devenit din păcate aşa. Viaţa înseamnă acum prea multă cacealma. Asta pentru-că ne-au introdus cacealmaua vieţii zilnice. Acum viaţa înseşi înseamnă tehnici de înşelăciune. Şi devine din partea ta tot mai frământată prin adversarul care şi-a dat seama ce vei face. Adică... nu faci nimic!
Interesant este că totul se face prin tine. Cu banul tău. De la micul afacerist care a devenit în timp cu cheag doar prin şi cu banii tăi la care acum se opune, la corporatiştii capitalişti care nu vor a pierde nimic din nemăsurata plusvaloare acumulată şi repatriată, la omul politic unic care te reprezintă.
Când poţi şi uneori doar pentru tine spui... a fost o cacealma!
A câta!?
Ce mai contează! Oricum guvernul actual cade. Dacă nu prin cozile de topor amestecate cu TFL-liştii care cândva strigau... „nu ne vindem ţăra” ca acum să strige... „ce ai bă cu străinii”, prin propria loc neputinţă economică.
Am scris şi vă rog să reflectaţi...
ATÂT DE MULTĂ PUTERE ŞI ATÂT DE PUŢINĂ AUTORITATE!
Asta este PSD-ul!
(Avicenna 2-2017- "blog Avi Boboc")
“Amicus Plato sed magis amica veritas.”
Încep cu acest citat. Totdeauna am admirat omul care spune şi luptă pentru adevăr. Ca fire şi conduită nu m-am băgat niciodată peste alţi oameni, peste afacerile lor. Este afacerea fiecăruia, a lui, chit că ştiam şi bănuiam uneori, chiar am şi văzut, cum şi-a făcut şi clădit afacerea. Mi-am văzut de treaba mea. Dar am reacţionat când altul, ori alţii, nu mă lasă şi pe mine să trăiesc.
Vă scriam zilele trecute că mi-am schimbat permisul de conducere. Şi cum eram programat între orele 13:00 şi 16:00, iar eu ajunsesem pe la 9:00, mi-am făcut de lucru prin reşedinţa de judeţ. Evident că am luat calea marilor mall-uri şi hipermarketuri. Unde mai mult am căscat gura să treacă timpul. Desigur am cumpărat şi câte ceva. Mici produse nealimentare dar şi alimentare dorite. Câte ceva care nu găseşti frecvent. Ceva ce nu ai încercat şi gustat. La unul dintre hipermarketuri, aşezat la coada de la casa de marcat, eram în spatele unui individ cu un căruţ mare şi plin cu multe produse alimentare, luate grupat, adică ambalate în ţiple mari de ciolofan de zece ori douăzeci de produse, care vorbea. Vorbea tare să fie auzit. Iniţial nu l-am băgat în seamă. Era îmbrăcat modest, simplu. Limbajul lui era simplu. Dar omul nu înceta să dezinformeze. Vorbea de aia, adică infamanta ordonanţă 13 care scoate oamenii din puşcăriile patriei, că alţii nu vor mai face închisoare şi că trai pe vătrai va fi hoţilor. Am rezistat până la un punct. Depăşise cu mult decenţa adevărului. Luând cuvântul, i-am prezentat tot tare, să se audă, adevărul a ceea ce a fost şi este. Amintindu-i şi de abrogare şi de pedepsele incriminate a nu fi luate în calcul şi... multe, multe altele. Privindu-mă lung, având totuşi raţiunea de a simţi valoarea umană a omului care vorbea, nu a mai adăugat nimic. Efectiv şi-a închis gura.
La final, privindu-i mai cu atenţie căruţul cu produsele alimentare şi băuturile ieftine cumpărate probabil pentru simplul lui magazin sătesc, cu scursurile alimentare capitaliste pline de E-uri şi tot felul de otrăvuri, i-am arătat următorul aspect:
"Omule, văd că ai luat produse ieftine. Văd că tu te adresezi cu aceste produse semenilor tăi din zona ta. Oameni sărmani se vede. Află că banul dat în plus să fie şi omului mărunt, sărac probabil ca şi tine, va face ca mica ta afacere să simtă un plus de vigoare. Aşa că fii atent ce spui pe viitor. Fii de partea omului tău, românului tău, ţării tale."
Am plecat, el împingându-şi cu greu căruţul la maşina sa din parcarea acoperită. O Dacia 1310 carosată, hârbuită şi veche!

duminică, 19 februarie 2017

Desigur aţi putut constata o multitudine de remedii. Că aia-i bună, că cealalta. Apoi văd tot felul de indicaţii a ceea ce ar trebui făcut. Faci...dacă poţi şi dacă ai. Apoi dacă ai reţinut. De regulă nu este aşa. Spaima, aceea frică imensă de ce ar putea fi şi întâmpla te paralizează. Citesc nişte indicaii la infarct. Răspunsul meu este ăsta. 
Cam dur va fi... nu!? 
Dar asta este:
Nu-i aşa că pare simplu?
Inspiri puternic şi tuşeşti zdruncinându-te. Reiei procedura de câteva ori.
De-ar fi aşa!?
Ce nu a spus doctorul acela, că vezi şi eu tot doctor, este următorul aspect. Un infarct poate fi: mic, mediu, masiv. Anterior, posterior, anteroposterior, septal, etc.etc. Poate cuprinde un ram mic din o artera coronariană, ori un ram mai mare. După ram, necrozează muşchiul miocardic(adică nu îl mai irigă). Mai mult, ori mai puţin. Este precedat de o mare durere, violentă cu iradiere de regulă pe braţul stâng. Transpiri instantaneu, o mare anxietate şi frică de moarte inevitabil te cuprinde. Ai putin timp la dispoziţie, cât să tragi pe dreapta dacă eşti în trafic şi maşină. De ieşit din maşină nu se pune discuţia. Mobilizarea este contraindicată. Poate să dai telefon la 112. Dar cu 112 mori, aia te localizeaza, te întreabă ce şi cum ca să afle urgenţa, necesitatea unui medic şi tipul autosanitarei. Iar tu deja mori. Profesorul de semiologie medicală marele Mihail Anton, slăvit fie-i numele în veci, spunea(a avut săracul vreo doua infarcturi): „de infarct mori la primul, la al doilea, ori la al treilea. Majoritatea mor la primul”. Depinde de ce am spus mai sus cu forma lui. Au murit de infarct tineri de 20 de ani. Soldaţi americani. Cel mai bine ar fi să ai în maşina oxigen cu masca. Apoi ştiindu-ţi patologia cardiacă o fiola de uro sau streptokinaza. Ţi-o faci singur! Dacă o ai! Dacă este cu tine cineva!? Şi cum nu o ai, mori. Dacă este să mori, ăla de la anatomie patologică descoperă întinderea lui
Deci şi în rezumat...
Cum vrea bunul Dumnezeu!
(poţi să le dai şi la alţii mesajul)
Avicenna 2 -2017