Ce este minciuna?
Dar minciuna mijloc?
Este o cale. Un mijloc de apărare. Este o evadare. O eschivă. O îndepărtare de realitatea înconjurătoare. Poate toate la un loc.
Dar minciuna repetată?
Oricare ar fi răspunsul este un fapt. Minţim. Minţim mereu. Ne minţin pe noi, minţim pe alţii. Este cert că ea folosită în cantităţi variate, ori proporţii diferite, ne scuză. A fost o minciună mică ne spunem. Continuăm să minţim în tot. Exagerându-ne fie sănătatea, fie calităţile, fie postura, fie opinia şi gura lumii.
Ne putem imagina o zi fără minciuni?
Greu. Pentru-că ne-am obişnuit. Minţim fără să fim obligaţi. A devenit mijloc de viaţă. Există desigur şi minciuni să zicem necesare, dorite. Uite diagnosticul. Ţin minte pe marelele profesor Setlacec care o dojenit cu furie un coleg, care atras de pacienta operată de cancer terminal abdominal, a fost închisă fără să i se facă nimic. Era inoperabilă. Dar ea deşi tăiată şi cusută a simţit asta. Iar colegul prin postura zisă de el liniştitoare a făcut-o să se prindă.
Deci dorită să evităm un conflict, chiar existenţial, să ne împăcăm cu noi şi să nu spunem adevărul, fie necesară când ţesem un întreg edificiu de argumente salvatoare.
Devim minciunile obligatorii?
Exemplul medical de sus ar spune da! Dar minciuna folosită astfel este de departe cea mai nocivă.
De câte ori minţim?
Cu toţii ştim foarte bine consecinţele fiecărui neadevăr spus, oricât de mic sau mare ar fi el. Cu toate acestea însă, continuăm să minţim zi de zi. S-a constatat ca în medie femeile mint de 15 ori pe zi, iar bărbaţii de 12, conform unor statistici.
Ieri am călătorit lângă o femeie. Spaţiul microbuzului m-a făcut să stau lângă ea. Din vedere parcă o ştiam. Ieri doamna de vreo 65 de ani se dădea mare liberală. „De ce sunteţi doamnă liberală, unde aţi lucrat?” A fost o bugetară toată viaţa. „Dar ştiţi doamnă doctrina liberală şi unde vă aflaţi acum în PE?” Nu ştia, dar era liberală. „Am întrebat-o de pensie şi cât a primit?” Considera nesemnificativă suma de 100 de lei şi faptul că nu mai plăteşte CASS. Că vezi, vine acum gazul şi curentul mărit. I-am mai spus doar atât ...”Vă ia PSD-ul doamnă banii gazului şi curentului mărit!” A tăcut la constatare. De altfel am tăcut şi eu. Cu cine să mai vorbesc!?
Ce simţim când nu spunem adevărul? O uşurare?
Adică minciuna. Eu cred că dimpotrivă. Atât la nivel fiziologic, cât şi la cel psihologic, se petrec multe procese care ne fac să nu ne simţim tocmai bine în momentul în care minţim. Chiar şi cei mai “experimentaţi” în arta minciunii simt cel puţin un disconfort şi realizează un anumit nivel al gravităţii situaţiei, în dependenţă de consecinţele care sunt determinate.
Ce fac doi oameni care mint de regulă, se însoţesc?
Se armonizează zic! Dovadă că am tăcut. Nu mă armonizam
Concluzia!
Să nu minţim! Viaţa pusă pe minciună ori pe omisiuni, fie sunt aflate, când nu te aştepţi, fie se năruie înainte de a începe.
Fără să vrem purtăm lestul minciunii!

„Nu sunt decât o frază în marea simfonie”
A lumii desigur!
Nu am rămas niciodată fără cuvinte. Recunosc că la scris sunt mai bun. Aud câteodată că unii reuşesc să spună: "nu mă gândesc la nimic". Nu este aşa, poate în somnul profund. Uite anestezia generală prin IOT face asta. Dar să nu gândeşti la nimic nu este adevărat.
Recunosc că este bine uneori să taci. Să asculţi pe alţii. Asta când ai parte de marea bucurie de a sta lângă cineva care are a spune ceva. Da, am întâlnit astfel de oameni! Dar din păcate prea puţini. Îi numeri pe degetele mâinii. Este adevărat că e foarte greu să ne remodelăm obişnuinţele. Este tot adevărat că uneori este greu să taci, să înghiţi. Recunosc că eu nu mai sunt aşa. Nu mai vreau să tac. Am tăcut destul. Prea ne-a acoperit mediocritatea şi indecenţa. Atunci folosesc puterea gândului scris prin cuvinte.
Apoi nu privesc înapoi. Cuvântul scris, ori spus, are urmări previzibile. Dar cuvintele sunt aduse. Sunt aduse de cel care ajuns să fie dintr-o pronie nefiresc dată ajunge să dicteze. Atât i-a trebuit prostului!
Mai scriu ceva. Recunosc că uneori sunt ermetic. Cine înţelege ceva din firul gândului este bine. Nu dau explicaţii pe text. Suntem în acelaşi timp şi emitător şi receptor.
Recunosc apoi că mulţi nu înţeleg asta. Unii o iau ca pe un afront.
Greşesc! Eu nu lovesc în nimeni. Dar pot vedea şi descrie adevărul meu. Uneori poate fi subiectiv. Adevărul poate fi şi aşa. Cu dreptatea este altceva. Despre dreptate scriu rar. Şi când toţi pricep! Altfel se dematurează şi ea.
Acestea fiind scrise adaug...
Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche)
Atât voi scrie astăzi.
Mai adaug ceva...
Nu mai regret nimic!

Încă una şi mă duc!
(din volumul nepublicat... "Amintiri necombatante")

Arc peste timp...

1820. Londra
Îl împinse cu scârbă de pe ea. Era beat şi adormit instantaneu după ejaculare. Mirosul greu de poşircă amestecat cu tutunul de proastă calitate o făcu să vomite. Îşi strânse corsetul cu mişcări abile, mereu făcute. Corpul ei înalt şi subţire încă frumos era fascinant sub strânsoarea acestuia. Îşi puse cu mişcări rapide rochia pe ea. Aruncă o privire în cameră. Patul dublu răvăşit îi aminti dezgustul pe care îl simţea de fiecare dată când îşi vindea trupul pentru un pumn de bani mărunţi. Pentru câteva secunde se uită în oglinda îngălbenită şi plină de praf. Ochii trişti şi obosiţi o făceau să pară o femeie de 40 de ani chiar dacă nu avea decât 25 de ani. Îşi trecu degetele făcute pieptene prin părul roşcat încercând să-l îmblânzească puţin. În acelaşi timp văzu străbătând în viteză camera un şoarece. Gândacii colcăiau peste mâncarea stricată peste tot. Înşfăcă banii de pe noptiera soioasă şi fugi pe scări spre stradă. Din celelalte camere se auzeu râsete de femei bete şi înjurăturile bărbaţilor care erau cu ele. Treptele de lemn putred scârtaiau sub paşii ei. Mirosul din casă era pestilenţial. Urmele de chiolhan ieftin şi prostituţie erau evidente.
2016. România
Deşi soarele încerca să ridice ceva grade Celsius în mijlocul zilei şi sfârşitul de februarie, este totuşi frig. Puţinătatea protecţiei molizilor la o privire atentă deşlusea trupurile în mişcare prin geamurile fumurii ale maşinii. Se abătuse ceva de la drum, iar locul ales arăta o oarecare nerăbdare. Şimtea asta din rapiditatea şi mişcările lui. O dorea repede de parcă ar fi pierdut ceva. Chiar dacă o făceau în maşina proprietatea lui, căldura dată de motor dispăruse prin amenajările făcute scaunelor din faţă date să creeze spaţiu maxim celor din spate. Spaţiul era tot mic pe bancheta din spate. Norocul ei este că nu durează mult. Totul se termină repede. Adrenalina dilată timpul. Apoi era şi pozitia incomodă a ei, cu gambele strânse pe coapse şi vârfuri de degete. Iar toată mişcarea tot ea o făcea. Se gândise mult dacă să o facă, ori să nu o facă. Aşa repede. Dar privindu-şi anii, disperarea o cuprindea. Vârsta-i batea corpul ca un clopot de turlă spartă. Este ultima încercare. Cu el, dar şi cu ea. Menopauza vine repede. După asta, chiar nu ştie care-i va fi calea. Au fost destui, iar toţi au plecat apoi. Mai cu toţi a făcut-o. Cu unii chiar a avut o relaţie mai lungă. Păstrează încă o relaţie amicală cu ei. Au fost! Uneori se gândeşte ca şi acum rezultatul unei familii este nul. Familia care şi-o doreşte atât. Bazată pe sentimente. Pe respect şi iubire. Dar...
Gâfâitul bărbatului şi zgomotul uşurării spermatice o trezeşte din vis. Îl priveşte cu dragoste. Îl vede bine acum. Avea faţa unui om jenat de situaţie şi acţiune. Este mult mai tânăr decât ea.

Lumea altora, dar şi a mea...
(eu doar privesc)

După o mică pauză relaţională, revin cu o controversă. Uneori nu am chef de socializare. Ca zilele astea. Uite aşa mă apucă câteodată precum în poezia lui Ion Heliade Rădulescu.
Acum controversa este;
Ce te faci, când raţiunea îţi joacă feste şi nişte evoluţii îţi redau iluzia dreptăţii?
Faci prostii de regulă!
Este ca şi cum ai încerca să joci fotbal. Mental te mişti bine, dar intrat pe teren constaţi că nu mai este tocmai aşa. Nu ai nici teren marcat şi nici mingea nu ţi se dă. Dar tu te faci că joci!
Şi cum se spune... a urmări evoluţiile este o afacere care uneori miroase rău, încerci să maschezi propria ta existenţă, propriul tău timp, folosind diferite metode evazive minţindu-te. Apoi cautăm cutiuţa cu iluzii. Că avem multe cutiuţe. Alegem din ea. Iar iluziile sunt decalage între mintea obiectivă şi vis. Uneori căutarea iluziilor devine vocaţie. Căutăm şi iar căutăm. Încercăm şi iar încercăm.
O faci pe barba ta. În disperare cauţi chiar prin labirinturi. Vezi drumul dar nu vezi schimbarea de nuaţă a drumului. Iar nuanţa înseamnă ori început ori ...sfârşit!

Se sparg precum iluzii lipsite de viaţă
Şi noi prejudecăţi ce luminii-i sunt ca nor,
Salut acum drumul din faţă şi-a ei dimineaţă
Cu noul său soare, de lumi amăgitor!

Am în faţă două hârtii. Una mai mult lată cu scris roşu şi una ieşită dintr-o maşină de calcul. Una îmi vine lunar şi este cuponul de pensie, cealalta este hârtia plăţii de ieri. Ambele, cea cu scris roşu, are trecut impozitul meu pe venitul numit pensie, cealalta este chiar impozitul meu. Impozit care adună bunurile mele mobile, imobile, terenul de 800 m.p. şi salubritatea. O sumă nu tocmai mică.
Deci plătesc!?
Plătesc impozite, utilităţi, taxe şi alte angarale. Sunt un om responsabil, îmi înţeleg rostul şi rolul. Înţeleg statul şi nevoile sale.
Dar în primul rând sunt un om corect, onest, cinstit.
De ce nu am fi toţi aşa?
Pentru-că unii sunt deştepţii lumii!
Bunăoară programul de guvernare actual şi FSDI. Bine gândite şi o bună linie. Dar care nu sunt bune unora. Corporaţiilor şi omului român devenit capitalist. Ambii ...şi corporaţiile şi întreprinzătorul român nişte... găinari.
În explicarea cuvântului urât aduc în scriere acelaşi impozit. Impozit care eu îl plătesc corect şi cinstit. La bănuţ! Iar ăştia, adică găinarii, îl plătesc pe...profit. Adică pe ceea ce vrea el să fie profit. Ori investeşte profitul în dezvoltarea lui, adică proprietatea sa care-şi creşte valoarea de inventar la o eventuală vindere, ori îl ascunde prin offshor-uri şi firme false, ori îl fac să fie mic. Că vezi bine, de unde frate!? Dacă am profit mic, impozit mic. Dar profitul ăla mic îi face bunăstare imensă, palate şi maşini de maşini, ori bani sparţi uşor pe distracţii şi vacanţe, trai de nabab şi multă ipocrizie, indecenţă şi... ură. Da...ură! Ura ca un altul, adică 70% din populaţia săracă, să primească un mic spor salarial ori de pensie.
De aia capitalistule român nu te va ajuta Dumnezeu chit că te dai mare cucernic şi te dai cu capul în icoane sfinte apoi plăteşti pe la mănăstiri. Pentru-că tu nu iubeşti omul! Pe semenul tău! Pentru asta vei plăti însutit. Vine ea vremea!

De aia mi-e scârbă. De aia nu mai trebuie tăcut. De aia nu mai suntem proştii voştri. De aia trebuie ieşit pentru drepturi şi egalitarism.

DE AIA IMPOZITUL TREBUIE LUAT PE CIFRA DE AFACERI!
Nu îţi convine..."adiooo bă!"

Viaţa la cacealma sau cacealmaua vieţii
( pur şi simplu evită propriile greşeli)

La momentul când scriu aceste rânduri, atitudinile critice nu-şi mai au rostul, fiindcă, deoarece, şi oricum…nu mai au rost.
Personal nu cunosc tehnica. În nemernicia vieţii mele nu am învăţat jocul acesta. Jocul de poker. Au fost, referindu-mă la cărţile de joc, singurele „cărţi” care nu m-au atras. Ştiam prin copilărie tabinet şi ceva care se numea şeptică. Iar cuvântul cacealma îl folosesc rar. Pare un cuvânt admirabil şi care este definit în Dex. ca drept înşelăciune. La poker un subterfugiu, o încercare de a înduce în eroare adversarul asupra valorii cărţilor tale. Cuvântul este provenit de la cuvântul turc "kacurmac", a alunga, adică tactica este adoptată pentru a-l dezorienta pe adversar şi a-l obliga să se retragă. Odată retras, araţi apoi înşelăciunea. Dar asta este la jocul de cărţi.
Şi uite aşa cacealmaua joacă uneori un rol deosebit în lumea noastră. Căci prin ea se creează posibilitatea uneori onorabilă, dar cu posibilitati nelimitate pentru mincinoşi de a se scoate. Asta pentru-că viaţa a devenit un joc. Un joc asemănător jocului de poker. Trebuie curaj, trebuie noroc, trebuie un anumit aluat. Trebuie practică. Trebuie să fii omul. Trebuie să ajungi omul. Se vede că mulţi ajung aşa. Sunt de regulă cei care trăiesc bine şi nu vor a pierde nimic.
Ţie, adică cel din faţa lui ce îţi rămâne? Uneori nimic! Alteori şi cel mai important este să îţi dai seama cine joacă la "cacealma". Şi ce joacă de regulă! Apare curând grotescul.
Zilele astea, să fie vreo 20, cred că mi-am făcut mulţi duşmani. Apoi am renunţat la 250 de prieteni. Să fie zic. Apoi dacă unii vor avea un strop de decenţă vor vedea. Au fost jucaţi iar ca la referendum. Viaţa a devenit din păcate aşa. Viaţa înseamnă acum prea multă cacealma. Asta pentru-că ne-au introdus cacealmaua vieţii zilnice. Acum viaţa înseşi înseamnă tehnici de înşelăciune. Şi devine din partea ta tot mai frământată prin adversarul care şi-a dat seama ce vei face. Adică... nu faci nimic!
Interesant este că totul se face prin tine. Cu banul tău. De la micul afacerist care a devenit în timp cu cheag doar prin şi cu banii tăi la care acum se opune, la corporatiştii capitalişti care nu vor a pierde nimic din nemăsurata plusvaloare acumulată şi repatriată, la omul politic unic care te reprezintă.

Când poţi şi uneori doar pentru tine spui... a fost o cacealma!
A câta!?
Ce mai contează! Oricum guvernul actual cade. Dacă nu prin cozile de topor amestecate cu TFL-liştii care cândva strigau... „nu ne vindem ţăra” ca acum să strige... „ce ai bă cu străinii”, prin propria loc neputinţă economică.
Am scris şi vă rog să reflectaţi...
ATÂT DE MULTĂ PUTERE ŞI ATÂT DE PUŢINĂ AUTORITATE!
Asta este PSD-ul!
(Avicenna 2-2017- "blog Avi Boboc")

“Amicus Plato sed magis amica veritas.”

Încep cu acest citat. Totdeauna am admirat omul care spune şi luptă pentru adevăr. Ca fire şi conduită nu m-am băgat niciodată peste alţi oameni, peste afacerile lor. Este afacerea fiecăruia, a lui, chit că ştiam şi bănuiam uneori, chiar am şi văzut, cum şi-a făcut şi clădit afacerea. Mi-am văzut de treaba mea. Dar am reacţionat când altul, ori alţii, nu mă lasă şi pe mine să trăiesc.
Vă scriam zilele trecute că mi-am schimbat permisul de conducere. Şi cum eram programat între orele 13:00 şi 16:00, iar eu ajunsesem pe la 9:00, mi-am făcut de lucru prin reşedinţa de judeţ. Evident că am luat calea marilor mall-uri şi hipermarketuri. Unde mai mult am căscat gura să treacă timpul. Desigur am cumpărat şi câte ceva. Mici produse nealimentare dar şi alimentare dorite. Câte ceva care nu găseşti frecvent. Ceva ce nu ai încercat şi gustat. La unul dintre hipermarketuri, aşezat la coada de la casa de marcat, eram în spatele unui individ cu un căruţ mare şi plin cu multe produse alimentare, luate grupat, adică ambalate în ţiple mari de ciolofan de zece ori douăzeci de produse, care vorbea. Vorbea tare să fie auzit. Iniţial nu l-am băgat în seamă. Era îmbrăcat modest, simplu. Limbajul lui era simplu. Dar omul nu înceta să dezinformeze. Vorbea de aia, adică infamanta ordonanţă 13 care scoate oamenii din puşcăriile patriei, că alţii nu vor mai face închisoare şi că trai pe vătrai va fi hoţilor. Am rezistat până la un punct. Depăşise cu mult decenţa adevărului. Luând cuvântul, i-am prezentat tot tare, să se audă, adevărul a ceea ce a fost şi este. Amintindu-i şi de abrogare şi de pedepsele incriminate a nu fi luate în calcul şi... multe, multe altele. Privindu-mă lung, având totuşi raţiunea de a simţi valoarea umană a omului care vorbea, nu a mai adăugat nimic. Efectiv şi-a închis gura.
La final, privindu-i mai cu atenţie căruţul cu produsele alimentare şi băuturile ieftine cumpărate probabil pentru simplul lui magazin sătesc, cu scursurile alimentare capitaliste pline de E-uri şi tot felul de otrăvuri, i-am arătat următorul aspect:
"Omule, văd că ai luat produse ieftine. Văd că tu te adresezi cu aceste produse semenilor tăi din zona ta. Oameni sărmani se vede. Află că banul dat în plus să fie şi omului mărunt, sărac probabil ca şi tine, va face ca mica ta afacere să simtă un plus de vigoare. Aşa că fii atent ce spui pe viitor. Fii de partea omului tău, românului tău, ţării tale."
Am plecat, el împingându-şi cu greu căruţul la maşina sa din parcarea acoperită. O Dacia 1310 carosată, hârbuită şi veche!

Desigur aţi putut constata o multitudine de remedii. Că aia-i bună, că cealalta. Apoi văd tot felul de indicaţii a ceea ce ar trebui făcut. Faci...dacă poţi şi dacă ai. Apoi dacă ai reţinut. De regulă nu este aşa. Spaima, aceea frică imensă de ce ar putea fi şi întâmpla te paralizează. Citesc nişte indicaii la infarct. Răspunsul meu este ăsta. 
Cam dur va fi... nu!? 
Dar asta este:
Nu-i aşa că pare simplu?
Inspiri puternic şi tuşeşti zdruncinându-te. Reiei procedura de câteva ori.
De-ar fi aşa!?
Ce nu a spus doctorul acela, că vezi şi eu tot doctor, este următorul aspect. Un infarct poate fi: mic, mediu, masiv. Anterior, posterior, anteroposterior, septal, etc.etc. Poate cuprinde un ram mic din o artera coronariană, ori un ram mai mare. După ram, necrozează muşchiul miocardic(adică nu îl mai irigă). Mai mult, ori mai puţin. Este precedat de o mare durere, violentă cu iradiere de regulă pe braţul stâng. Transpiri instantaneu, o mare anxietate şi frică de moarte inevitabil te cuprinde. Ai putin timp la dispoziţie, cât să tragi pe dreapta dacă eşti în trafic şi maşină. De ieşit din maşină nu se pune discuţia. Mobilizarea este contraindicată. Poate să dai telefon la 112. Dar cu 112 mori, aia te localizeaza, te întreabă ce şi cum ca să afle urgenţa, necesitatea unui medic şi tipul autosanitarei. Iar tu deja mori. Profesorul de semiologie medicală marele Mihail Anton, slăvit fie-i numele în veci, spunea(a avut săracul vreo doua infarcturi): „de infarct mori la primul, la al doilea, ori la al treilea. Majoritatea mor la primul”. Depinde de ce am spus mai sus cu forma lui. Au murit de infarct tineri de 20 de ani. Soldaţi americani. Cel mai bine ar fi să ai în maşina oxigen cu masca. Apoi ştiindu-ţi patologia cardiacă o fiola de uro sau streptokinaza. Ţi-o faci singur! Dacă o ai! Dacă este cu tine cineva!? Şi cum nu o ai, mori. Dacă este să mori, ăla de la anatomie patologică descoperă întinderea lui
Deci şi în rezumat...
Cum vrea bunul Dumnezeu!
(poţi să le dai şi la alţii mesajul)
Avicenna 2 -2017

Vremuri...

Seara târziu când nu se mai luptă nimeni, dar părem toţi învinşi, transformându-ne cu meticulozitate noapţile în alb şi zilele în negru, ne facem rezumatul scurt al vieţii. Adăugăm şi tăiem. Adăugăm dureri şi neputinţe, adăugăm umilinţe şi uimire. Apoi tăiem din viaţă o zi. Uneori răsuflăm uşuraţi. A mai trecut o zi. O zi care te duce în pragul unei alte zi, zi importantă, zi care trece şi ea, urmând ca şi celelalte să treacă, în aşteptarea viitoarei singure zile importante. Uneori este simplu, uneori nu simţim. Doar singură inima ne bate...şi bate... în ziua care tocmai trece de aproape 100000 de ori. Iar tu aştepţi şi datorezi totul înţelepciunii omeneşti câştigate. Atât mai ai! În scurgerea ireversibilă a timpului. Timpului tău!

 Iar aici devine acolo, iar acolo este cândva, iar astăzi devine ieri, iar mâine devine astăzi.

 Un părinte cândva de la un schit odată mi-a spus: "Necuratul e duh, acum e aici, acum e acolo ... Te ispiteşte cu tot ce poate şi cum poate ca să te abată de la calea cea dreaptă. Nici când te rogi nu te lasă în pace, aici lucrează el cel mai mult, să te sustragă, să facă tot posibilul să te îndepărteze de la rugăciune, chiar şi când te rogi în gând."

Aşa că astăzi şi chiar mâine să stăm liniştiţi. Să ne rugăm să fie bine.
Ştim că suntem lucraţi. Ştim că se agită. Ştim că vor să facă schimbări.Totul trebuie finalizat şi nu au pace. Ba schimbă şi pun un om nou însemnat colo, ba dincolo. Lucrarea merge. Ce am scris eu mai ieri?
Şi ca de fiecare dată va trebui să alegem răul mai mic. Însă asta o fac oameni ca mine. Acum eu ştiu răul mai mic. A fost până-n sfârşit de decembrie. Acum iar vor. Asta-i singura sansă a lor, dar şi a noastră impotriva lor. Însă alţii de regulă nu aleg nimic şi este foarte rău, ori nu-le pasă şi pe urmă se vaită!
Şi se întăreşte răul cel mare.
Lucrarea finală nu este terminată.

Iar lucrarea se face prin noi. Priviţi postările altora.

Tăcerile mele…

Uneori tăcerile mele de zi sunt continuate în noapte de liniştea cuvintelor. Atunci îmi ascund sufletul obosit de făcutele lumii în întunericul nopţilor cu stele care-mi dau speranţa şi iluzia unei  noi zile mai bune. Dacă ziua continuă efigia tăcerilor, ele devin absolute provocându-mi fine incizii în amintiri şi gânduri. Atunci privesc pereţii care-şi portă tot mai obosiţi uşile şi ferestrele care închid ori deschid dorinţa sau lumina. Iar visele sfărâmate de trăiri fantomatice aşteptă cu răbdarea lungului drum al nopţii către ziuă să se elibereze. Strâng cuvintele izvorâte, fie în joc, fie în război, eliberându-le spre povara îmbrăţişărilor dorite ori a suferinţelor înecate. Toată durerea vieţii sunt cuvintele.

Dar şi bucuria! De aceea nu trebuie să faci risipă de cuvinte. Ce bine ar fi să fie doar cuvinte, simple cuvinte! Ele sunt supuse chinurilor lui Tantal să fie condamnate să descrie fie ceea ce nu ai gustat, fie ceea ce nu ai văzut. Şi decât să asculţi cuvinte, ori să citeşti cuvinte inutile, mai bine asculţi sunetele tale interioare adunate. Aşa cred că se nasc necuvintele. Acestea sunt încărcate de sensuri noi care aduc şi determină fascinaţia sinelui. Nu vă aşteptaţi să fie raţionale. Dacă sunt, nu sunt necuvinte. Ele sunt libere, zboară, te ating suav şi te mângâie. Iar ele nu ştiu să taie! Pentru-că nu ştiu a răni.

Vorbesc cu tăcerile mele deseori.

Uneori toate lucrurile astea auzite şi văzute mă umplu de zgomot şi silă. Îmi strică liniştea. Liniştea mea interioară. Aş vrea sa fiu neutru, să nu-mi pese. Să fiu deconectat, să fug cât mai repede de trecutul greşelilor, repetate la nesfârşit.
Spre viitorul umplut cu decepţiile unei vieţi fără sens. Unei vieţi ratate. Într-o ţară ratată.
E groaznic, atunci când pui capul pe pernă, noaptea târziu, fără să ştii ce-i în capul tău, fără să prevezi evoluţia.
Să nu poţi s-o rupi cu mizeria, cu petele lipite de tine ca o coajă de mizerie.

Pur şi simplu, încerci să uiţi ! Trebuie sa mergi mai departe. Ai o misiune, ai o obligaţie. Pentru cei din jur. Pentru-că cei din jurul tău vor asta, iar tu, şi eu, şi noi, ne-am născut.

Aici!
Ca să-i mulţumim pe ceilalţi, chiar dacă ne e scârbă...

Zilnic!

Lipsa identităţii

Oare mai contează identitatea? De nume, neam şi ţară?
Văd că nu!
Aseară priveam un tânăr mare, bine făcut fizic, pe un scaun cu picioarele răschirate, cu un tupeu rar întâlnit care şi-a făcut fular din steagul naţional. Şcolit cu bani mulţi în ţări străine, dar fără relevanţă se vede, fiu de om cu mulţi bani corporatişti de bancă, tot străină, îmi explica pe sticlă cu înţelepciunea vârstei şi împotriva maturităţii unui altuia, europarlamentar, de grozăvia făcută în pragul nopţii. Adică ora 20:00. Şi care întrebat dacă ştie de grozăvie, adică textul acelei infamante ordonanţe abrogate şi-a luat repede telefonul din dotare să o caute în memoria lui. De parcă ar fi fost mare ordonanţa şi nu putea reţine minim o idee. A ceea ce era exact toată o jumătate de pagină!

Privind contextul internaţional devastator lumii şi nouă, când unii iar visează la redesenarea şi dispaţia altora, state suverane şi independente, vezi Macedonia dorită a fi împărţită şi dată kosovarilor şi Bulgariei, mă întreb dacă ăştia, tinerii ăştia, mai au ceva sfânt în ei? Mă întreb dacă oamenilor ăştia, acum la vârsta când ar trebui să întoarcă efortul creşterii lor celor care le-au dat, mai vor să aibă ţară, neam, suveranitate şi independenţă? Să aibă identitatea de român?
Se vede că nu! Dar are fular...
În rest ...ce să mai scriu...este inutil!

Apa şi aerul
Apa.
Apa este hidrogen şi oxigen. Apa este un lichid. Un lichid indispensabil vieţii. Apa este o resursă. O resursă cu rol multiplu. Atât în existenţa omului cât şi economic. Apa este una din cele mai preţiose resurse naturale. Persanii prin anii 500 înainte de Hristos cu Darius au motivat dorinţa cuceririi unor teritorii spunând cuvântul apă. Doreau apă. La urmat Xerxes cu aceeaşi dorinţă la care au adăugat cuvântul pământ. Apa este calitate. Apa are gust. Apa noastră este încă bună. Este cea mai bună din Europa. Cât va mai fi bună Dumnezeu ştie? Acţionându-se cumulat prin poluare şi exploatarea unor bogăţii subterane şi mijloace chimice se distruge apa. Dar înainte de toate apa noastră ne este dorită iar.
Aerul.
Aerul este un amestec de gaze. Are azot, oxigen, argon, dioxid de carbon. Respirăm din momentul naşterii până la moarte. Este o nevoie constantă şi vitală. Aerul este şi el o calitate. Ozonul este o formulă reactivă a oxigenului din aer. Are capacitatea alipirii a trei atomi de oxigen. Ozonul mai degrabă ne protejează. Aerul nostru este strâns legat de păduri. Păduri care dispar. Dispar voit şi pe bani puţini.
Apa şi aerul se vor a fi luate. Dacă nu luate fizic, distruse.
Iar odată cu ele vom fi distruşi şi noi!

Ultima noapte
Mi-a venit gândul scriiturii privindu-mi zăpada curţii acum când beau cafeaua. Am ceva zăpadă iar. Tocmai a mai trecut o noapte. Încă o noapte care acoperă nebunia zilei. Şi desigur plecând de la eroul petrescian, sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu. Disputa acolo a plecat, unde dară oare, la popota de campanie militară, pe reacţia violentă a junelui sublocotenent de infanterie pe comentariul acesta: "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Unul, coleg de luptă, bănuia că nevasta sa Ela, frumoasa Ela, îl înşela. Urât cuvânt!
Da, chiar întreb, ce-ai putea face în ultima noapte înaintea unei zile existenţiale?
Ai putea aduna tot, strânge tot, informaţii, conturi, chitanţe, acte. Că dacă nu faci asta, vin alţii apoi şi caută prin spargerea biroului, casei, ori ce ai tu. Apoi ai putea face o apărare. O încercare de apărare. Dar asta înseamnă să fi fost cinstit. Ceea ce nu-i cazul privind istoricul multora. Toţi sunt pătaţi, corupţi, cumpăraţi, şantajaţi. Ai putea da o ultimă petrecere cu prieteni. Dacă ai? Ori mai ai? Să vezi dacă poţi prinde ceva din acţiunea viitoare a colosului care face jocurile. Şi de unde poţi avea informaţia decât de la ei!? Se vede că nu mai are. Asta-i viaţa. "Prietenii" te lasă la greu. Poate o petrecere cu alcool mult şi căldură. Să uiţi şi să aduni căldură. Ajungi undeva unde poate este foarte puţină. Acum din voinţa altora. Apoi ai putea face dragoste. Se presupune a avea un partener. Unul la care ţii cu adevărat. Precum în textul cântecului spus lasciv şi fără de talent, pe scenă, la cumpăna anilor cu „noaptea lungă” de o blondă celebră care se crede încă tânără acompaniindu-se cu un flăcău cu vreo zece ani mai mic, vremelnic şi el, dar care se duce uşor, sigur şi încet, spre amintirea a ceea ce a fost. Privându-se de ceea ce ar fi putut face cu adevărat esenţial în viaţă.
Greu!
Foarte greu!
Roata vieţii se învârte. Se învârte rău!

Alb...
În dorinţa de alb
cu frig şi durere
ca un apel în aşteptare dorit să vină
să acopere negrul zilelor noastre,

înlăturăm să fie
acea osmoză de alb şi negru 
ce amestecă lumina cu întuneric
gândurile de vise 
oamenii de oameni,

speram că timpul 
care ne îngheaţă culorile
să ne răsplătească aşteptarea
şi ascunsele furtuni cu ger
să aducă eliberarea... 
(AB-2017)