Truda muncii...
Nu este chiar aşa de simplu gândul. Iar Ecleziastul 'om' nu este oricine. Este fiul lui David, adică Solomon. Mare învăţat!
Deci...
Omul munceşte mereu, dar uneori toată munca lui nu are nici un rezultat notabil şi de durată.
E posibil ca titlul pe care l-am folosit aici să fie unul al lumii de afaceri, cu ostenelile ei neîncetate, ale căror ţinte este realizarea unui scop material care merită trudă. Adesea viaţa unui om este irosită pentru a ridica ceva ce urmaşii lui doboară la pământ rapid şi ieftin. Zădărnicia şi nesiguranţa caracterizează toate strădaniile omeneşti. Vedem strădaniile noastre de până-n '89, irosite şi furate de alţii. Pas cu pas spre totalitate acum.
Interogativul "ce" urmat de “folos” atrage după sine un răspuns negativ emfatic. El poate fi comparat cu cuvintele din Matei (16,26), unde Domnul întreabă literal: "Ce folos are un om, dacă ar câştiga lumea întreagă şi şi-ar pierde sufletul?" Răspunsul anticipat de Propovăduitor este: "Nimic". Nimicul de acum. Naţiunea noastră nu mai are suflet.
Merg mai departe.
Omul.
Cuvântul ebraic Yahweh(Dumnezeu), adică „el face să devină“ este termenul generic pentru "om" sau cum am zice noi "omenire". Ciclul vieţii omeneşti este repetat iarăşi şi iarăşi, cu fiecare generaţie. Omul adaugă prin trudă. Dar şi de cele mai multe ori omul pierde.
Truda.
Vine de la un cuvânt ebraic care însemnează "muncă," "necaz", sau "nedreptate." Termenul este aplicat de regulă la suma totală a strădaniilor omului din cursul vieţii lui.
Dar totul se complică adăugând şi latura „nedreptate”. Numai despre nedreptate aş scrie o carte.
Nedreptate pe care şi-o dă, ori i se dă. Aceasta se referă la fiecare formă de activitate care are loc sub soare.
În concluzie.
Nu câştigăm mai nimic. Lăsăm ceva la alţii, care fie distrug truda noastră, fie nu apreciază. Iar noi…noi plecăm cu mâinile goale!
Cu care se acoperă o cruce din ceară cu un bănuţ.

Viaţa furată...
Mă gândesc să stric un perete. Iar în el să ascund valori. Să ascund lucruri furate. Doar furate. Dar vezi bine nu am valori furate! Poate ar fi ceva. Să ascund tinereţea furată. Şi fiindcă nu a fost de ajuns cu tinereţea, să pun şi maturitatea furată. Până hăt încoace la… 53-55 de ani. Le-aş pune rame şi titluri pompoase. Apoi să se numească dacă se poate... Renoar, Picasso, poate Aman, Luchian, Grigorescu.
Oare ar face ceva?
Să fie cu anotimpuri de vară şi iarnă. Primăvară şi toamnă. Cu obuziere şi tancuri, ori altceva cu spital. Spital militar. Poate au valoare, poate fac bani. Poate şi viaţa înseamnă valoare? Apoi totul avut în cap ar putea fi ascuns ori are valoare? Dar grijile cotidiene care ne macină pe fiecare în parte? Sunt oare lucruri minuscule? Să le găsească alţii peste ani. Ori poate, mai ştii, ăştia. Iluminaţii! Să spună că fiecare în parte face câte 100000 de euro. Să fiu anchetat şi închis. Poate aşa aş şti că am valoare. Că fiecare zi de penitenţă în ţara mea înseamnă valoarea mea. Că nu am ştiut. Că am avut şi nu mi s-a dat. Că mi s-a luat mai degrabă. Totul!
Dar nu am eu norocul acela. Aşa că las peretele în pace. Apoi dacă-l stric risc să-mi cadă casa pe cap. Poate şi aşa o să cadă. La un cutremur mai mare. Doar reuşesc să mă mint. O fac zilnic. Important este că-mi iese şi bine. Uneori prea bine. Aşa că tac şi-mi spun:
“ Nu, nu te răzbuna. Lasă-i să creadă ca sunt mai puternici. Fă-le jocul, dar nu intra în el.”
Aşa că, murim azi... sau murim mâine! Nu putem şti ce zi va veni. Poate va veni şi ziua noastră? Deschid ochii larg şi mă uit pe geam. Am de plantat un trandafir. Pe cutie este mov deschis. Nu am trandafir mov. Voi vedea!!
Iar timpul se joacă. Mereu cu noi! Facem parte din volumul nostru cu România ascunsă. Noi, figuranţii... Alţii… cu tablourile şi banii!
Nani, nani, puiul mamii,
Somnul dulce să te-ajungă,
Ochişorul să nu-ţi plângă,
Visele să-ţi fie, toate,
Ca izvorul de curate.
Să creşti mândru şi voios,
Puiul mamii, dormi frumos.
Sper să nu fi adormit.
Ţara veghează pentru tine!

Acest material l-am scris în 2013. El îşi păstrează actualitatea şi importanţa. Mă bucur că am încă '5' în faţă. Nu mult!
Să-l recitim:

Despre dreptul la muncă până la 65 de ani

Ce înseamnă fiziologic vârsta de 65 de ani?
Acum să fim serioşi... noi românii nu ne putem compara cu orice altă ţară civilizată. Acolo alături de dreptul la muncă este statuat şi dreptul la odihnă, dreptul la civilizaţie, dreptul la cultură, dreptul de a avea asigurare medicală decentă, pensie decentă etc. Noi am preluat doar vârsta. Aflaţi că această vârstă la noi, cea de 65 de ani este depăşită de transformările fiziologice ale unei perioade cumulate cu încă minim 5 ani. Cu alte cuvinte la 60 de ani, noi romanii am avea 65 deja şi dreptul să… aşteptăm. Să aşteptăm al naturii drept capăt. Dacă o facem cât mai târziu este cu atât mai bine. Unele schimbări în temperamentul şi comportamentul oamenilor în vârstă sunt inevitabile. Este uneori greu de stabilit dacă ele sunt date de o depreciere neurologică sau mentală, deoarece ele pot fi date de situaţia fizică, psihologică şi socială . Diminuarea abilităţilor şi eficienţei fizice poate implica situaţia de a fi acceptat de altcineva, de obicei de cei din jur cu greu şi limite. Urmează izolarea dată de diminuarea firească a familiei prin plecarea fiilor, dispariţia contactelor profesionale cu colegii, moartea soţului/soţiei şi a prietenilor care se grăbesc, toate acestea pot afecta capacitatea de autoapreciere şi pot duce la afecţiuni organice definitive. În cele din urmă devii o povară îngăduită. Ca diferenţiere altfel a dus viaţa, altfel a „ars” un militar, altfel un civil. Nu trebuie să lupţi pentru a ţi se permite neapărat munca până la 65 de ani! Gândesc că unii din colegii mei, încă foarte activi, mai au între 3-5 ani de muncă. După 60 de ani greşelile lor pot fi fatale. Este problema lor, dar exemplul profesorului Haţieganu, renumitul creator de şcoală medicala clujeană îmi vine acum în minte. Omul eminent care nu a greşit aproape niciodată în diagnostic şi tratament, a greşit chiar cu propria persoană. Şi-a pus diagnosticul greşit sieşi, şi-a administrat prin colegii mai tineri, sceptici, tratamentul şi... a murit apoi liniştit. Desigur, sunt o mulţime de oameni vârstnici care îşi păstrează viu interesul pentru multe lucruri şi sunt mai activi ca niciodată. Dar pentru alţii este dificil, fie din cauza lipsei banilor suficienţi, fie din cauza singurătăţii, a incapacităţii fizice şi lipsei stimulării mentale. Ritmul schimbărilor din societatea modernă accentuează dezorientarea vârstnicilor, iar felul de viaţă modern nu-i prea ajută pe cei bătrâni. Iar noi la 60 de ani suntem deja bătrâni.
De aceea şi rata de moarte la militari este mult mai mare ca la civili. Cărămida cu care batem în pieptul care sună încă a aramă poate fi înşelătoare. Efectele acestor lucruri sunt deseori visarea, instabilitatea emoţională, apatia, neatenţia, resentimentele, uneori alcoolismul şi o stagnare mentală. Adică a ceea ce unii califică asta drept intrarea în senilitate inevitabilă. Atunci devenim penibili.
Dintr-un punct de vedere pozitiv însă, retragerea vremelnică, o îngrijire mai atentă a sănătăţii, o organizare potrivită a vieţii, o învăţare sau rememorare a ceea ce ai uitat, pot transforma vârsta, apoi după 70 de ani senectutea, într-o vârstă a unor noi oportunităţi şi noi experienţe. Cât o vrea bunul Dumnezeu! Dar nu ca muncă neapărat plătită, ci doar ca hobby. Evident această situaţie de dorit este mai accesibilă celor cu familii, celor care au încă armonie în societate şi în care ambii membrii, soţ-soţie, beneficiază de o sănătate satisfăcătoare şi de mijloacele financiare adecvate. Pentru-că singurătatea este cel mai mare duşman al omului în vârstă.
O dată cu îmbătrânirea, memoria, gândirea şi funcţiile mentale complexe îşi diminuează ritmul şi capacitatea. Oboseşte creierul. Iar când creierul oboseşte prea tare este bine să...tacem. Şi desigur să nu mai iei decizii!

Gând vorbă durută strigată făr’ de glas,
e mult prea plin paharul cu amăgiri umplut...

Sincer mi-a părut rău. De durerea rostirii, de adevărul din urmă. Adevărul care doare. Acum părerea de rău nu ajută, nu mai are cum. Este târziu!
Dialogul a fost aşa:
„- Oare mai scăpăm de asta, oare îl închide?”
Răspunsul meu spus sec, ca un biciuit, parcă trezit dintr-un adânc impus a fost... "nu!" M-a privit uşor speriată, cu o deznădejde mută a privirii. Am continuat. "Dacă doreaţi să-l vedeţi închis trebuia să-l votaţi pe celălalt. Nici atunci nu era sigur, dar aveam poate o speranţă."
...
Prea mult ne plângem de milă, uneori judecăm, alteori ne judecăm. Îmi amintesc de Voltaire care pe patul de moarte, în fata unui preot, a spus legat de Satana de care a fost destul de legat: "Dragul meu, asta nu e un moment în care să îmi fac duşmani".
Acum nu-mi mai pasă, nu mai pun suflet, nu mă mai complic…
Nu-mi mai pasă de cei din jur care nu ştiu ce vor, care nu ştiu să aprecieze calea, care nu ştiu să aleagă ce au lângă ei. Nu-mi mai pasă ce motive invocă acum.
“Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.
Ce vină am eu?
Toţi greşim şi plătim apoi pentru greşeală, acum trebuie fiecare să-şi găsească colacul de salvare. Am trecut prin atât de multe schimbări în ultimii ani, nici nu-mi vine să cred câte s-au adunat. Am adunat atâta fiere şi degeaba.
Schimbi ceva?
Am fost un suflet vorbitor la vedere. Fără durere probabil viaţa ar fi plictisitoare, poate chiar banală. Am renunţat uneori la siguranţă, la linişte, la zâmbete. Cu şi din dorinţa văzută într-un diagnostic sigur.

De dragul funebru al unor psihoze colective, dar din păcate niciodată vindecate.

Ecoul oglinzilor sparte...

– Au! spuse el. M-a lovit ceva în piept! Şi mi-a intrat ceva în ochi! (…) Era un ciob mărunt din oglinda cea fermecată, care schimonosea şi urâţea tot ce era frumos şi bun (…). Lui Karl îi intrase în inimă un ciob şi în curând inima lui avea să fie un bulgăre de gheaţă.(Andersen,Crăiasa Zăpezii)

În Grecia antică soarta unui bolnav se decidea cu ajutorul unei oglinzi scufundate în apă. Dacă ulterior reflecta o imagine clară a pacientului, acesta urma să supraviețuiască. Dacă reflexia era difuză, nu prea mai avea şanse. 

...
Obişnuiesc să plec. Uite aşa! Cumpăr un tichet de călătorie şi plec. Ce am simțit, ce am trăit, ce am fost. Nu ştiu. Eu, tu, noi. Las tot acum. Acum plec. Mă aşez pe fotoliul de la geam. Privesc. Îmi place să privesc pe geam. Dar cel mai interesant este în gară. Tocmai a oprit un alt tren. Nu ştiu de ce oamenii caută privirea altor oameni. Poate şi ei au plecat. Aşa ca mine şi tocmai caută pe cineva asemănători lor. Dacă nu ar fi aşa, nu văd de ce aşa mare interes în aţi căuta privirea. Trenul pleacă. Nu al tău, celălalt.

 Am obosit. Aşa pur şi simplu. Sufletul este gol, iar gândurile te strigă din interior. Cobor într-un nod feroviar. Este capătul călătoriei. Mă aşez la o masă comandându-mi un suc. La final am privit lumea prin fundul paharului. La început imaginea a fost clară, dar apoi totul a fost ca într-o oglindă spartă. Aceeaşi imagine în zeci de fragmente. Cu ecou!

...

Am obosit!
Am obosit de adevăr. Am obosit să-mi caut un loc. Am obosit să tot provoc. Pe cine provoc? Uneori cred că doar pe mine. Mă întreb de ce vreau să provoc uneori? Dar asta-i altă problemă. O cu totul altă problemă.
Aşa mi se întâmplă după o zi dorită plină. O zi când aştepti o evoluţie. Nu a mea. Eu am evoluat. Eu doar aştept. Iar aşteptarea a devenit viaţă.
Oricum, după noapte, mă voi uita la cer căutând soarele.
Poate a obosit şi el!

(A.B.  2016)

Sănătate??
Într-un moment de maximă luciditate profesională mi-am făcut o reevaluare. Am pus lângă momentul „+”, acela de demult, tot ceea ce am adunat. Adică;
Caroseria suferă rău pe un flanc, motorul are momente de maximă tensiune circulatorie, bucătăria principală scârţâie rău. Oare ar trebui să mă angoasez?!
Nu!
Uitaţi de ce. Marele om cu numele Hippocrate ne scria că sănătatea e un metronom, un echilibru între extreme. Iar excesul de sănătate e periculos, căci denotă apropierea de boală. Adică de normalitate traduc eu! Dacă nu mă credeţi, amintesc de nemuritorul Eschil. Mare şi asta dar o dă pe altul. El vorbind de Agamemnon în versurile 1001-3, subtilul poet pune corul să repete marele adevăr: „O sănătate prea înfloritoare e îngrijorătoare, pentru că vecina sa, adică boala, e totdeauna gata s-o doboare". Vedeţi! Acum nu sunt nici de partea omului numit Hahnemann, fondatorul zisei homeopatii, care întrevede o parte din adevăr. Anume că numai răul poate combate răul. Deci... ce adunăm nu-i rău. Dar aduce răul! Adică presupune remedii. Remedii numite şi leacuri. Nu vă miraţi... spun adevărul! Nu fugim noi repede la farmacie. Asta-i firea noastră.
Revin. O stare continuă de sănătate este deci îngrijorătoare. Vine ea maladia, firească şi noi ne agităm. Apoi poate apare medicul. Chemat sau căutat de noi. Iar medicul ce face? Reface marea dilemă a sa. "A fi sau nu a fi..." pe diagnostic!?” De regulă nu este! A avut mult timp pentru asta. Peste un deceniu de pregătire continuă. Adică de a ghici boala care încurcă starea de anormalitate sănătoasă. Uneori o ghiceşte şi desigur este rău. Nenorocirea noastră este că noi suntem doar arareori bolnavi. Dar intervine marele dezorganizator, adică natura bat-o vina, care dacă întârzie, vine ghicitorul de sus numit medic care are cele trei variante;
Vindecă… şi am spus, este de rău augur, nu vindecă şi avem o speranţă, ori o scaldă, adică nu face nimic. Dar tot ia banii! El doreşte din toată inima sa de om gingaş şi intens şcolit să fie raţional, adică să ne facă să credem că avem o boală.
Şi atunci ce este, ce devine doctorul?
Este omul care aduce boala. Ne fac să credem că starea de anormalitate tocmai s-a sfârşit, că nu-i bun excesul de nici un fel. Excesul chiar şi de sănătate. Lucru foarte curios desigur.
Nu v-aţi întâlnit în viaţă cu marele adevăr? Ori de câte ori ne cade în mână şi facem prostia să şi citim prospectul unui remediu medical, ajungem inevitabil la concluzia că suferim de boala respectivă, în forma ei cea mai virulentă. Suntem pe moarte, facem testamentul, eu nu am ce face că nu am ce lăsa, iar de fiecare dată, diagnosticele de acolo par să corespundă întocmai tuturor senzațiilor avute. Avem toate simptomele. Nu-i rău zic!. Acum ce să mai spun. Las-o naibii evaluare. Hai să trecem la...
La somn!
Iar treaba aia cu “sănătatea este mai bună decât toate" să o lăsam ăleia de la televizor de dimineaţă. Ne stică ziua şi arată şi bine. Aia Cuzino. Nu mănâncă, nu bea, nu f…! Să o zică lu’ mutu cu aia "nu..."
Dar are bani. Destui!

(Textul scris este proză. Desigur ştiaţi asta! Dar nu ştiaţi că este şi… satirică!

Crede că poţi...şi vei fi la începutul drumului

Într-o zi de luni, zi cu anunţată ploaie, zi de post, zi ternă şi fără subiecte strălucite de presă, asta dacă nu privim nebunia unora de a desfiinţa Constituţia şi a lăuda un serviciu cu un procuror să fie unealtă de supt statul de alţii, adică pe noi, de omul providenţial(sic!) şi unde prima ordonanţă la început de mandat s-a anulat tocmai în favoarea lor, ce ai mai putea scrie?
Poate despre baba Dochia cu ziua sa a şasea, despre banii noştri, despre viaţa noastră plină de mirări şi de surprize, despre faptul că elevii fumează marijuană şi prizează cocaină tocmai în timpul orelor şi al unor profesori de istorie care au uitat istorie, despre dispariţia civilizaţiei datorită schimbărilor climatice evidente, despre sistemul bancar, despre nostalgiile unora, despre bolile mintale, boli văzute până şi de un novice, despre arestări, despre luna cea mai mică care tocmai a fost, despre bolile noastre, despre traiul nostru cel de toate zilele, impozitele , taxele, RCA-ul obligatoriu, combustibili, apă, lumină ori gaz?
Am avea ce?
Ei bine…nu scriu despre nimic!
Doar să-l amintesc pe Solomon. Care vorbeşte despre inutilitatea vieţii atunci când este trăită după standardele acestei lumi şi când prin ea „beneficiezi” de tot ce ţi-ar putea ea oferi. Deci problema care propun a fi analizată nu este “care este sensul vieţii” ci... “are viaţa vreun sens”? Pentru-că sentimentul absurdului vieţii noastre se iveşte în clipa în care el se raportează la tot ce ne înconjoară românesc.
Asta acum în zi de graţie 6 martie, când afară este un cer care se va întuneca a ploaie spre prânz şi când toate ferestrele casei mele au perdelele trase să poţi vedea lumina zilei, acum primăvara, că totuşi este început de primăvară, o primăvară reprezentată de cele mai multe ori printr-o tânără, o frumoasă fată cu flori pe cap, dându-ne iluzia timp de trei luni de soare şi flori, când de fapt este precum un animal slab şi bătrân, slab de i se văd coastele, pus la arat undeva pe o mică parcelă unde un om împinge să-i dea forţă calului, încercând să-şi salveze propria ruină a vieţii sale.

Nimic nu este întâmplător. Totul urmează un plan.
Uneori chiar tu amâni o decizie. Spui, vedem ce iese, să vedem ce se alege. După observaţii, văd un adevăr, pe care sunt sigur că unii încearcă să-l conteste. Aşa cum în chimie nimic nu se pierde, nimic nu se adaugă(câştigă), ci totul se transformă, tot astfel fiinţa umană se trece prin lume. Şi revine. Revine mereu luând drumul de la capăt, refăcând bucle din ce în ce mai mici. Buclele autoimpuse a fi mici. Cu alte cuvinte, să nu o mai lungesc, suntem supuşi ciclicităţii unui plan, suntem marionetele timpului ciclic. Suntem supuşi greşelii. Greşeală care revine constant, chiar dacă alţii sunt termenii ei.
Nu vreau să repet cuvintele. Uite aşa, fără să observăm, tot arhetipul acesta trăit se impune omului şi caracterul său dual. Suntem buni, dar şi răi. Suntem frumoşi, dar şi urâţi. Suntem fericiţi, dar şi trişti. Suntem albi dar şi negri. Suntem împreună şi în acelaşi timp.
Cu sufletul este mai complicat, sufletul nostru fiind de fapt... gri. Uneori se luminează în pasteluri minunate, dar tot spre gri se duce mereu. Pentru-că aşa trebuie să fie el la noi. Aşadar, deşi avem două opţiuni, două feţe, două drumuri, alegem totdeauna, ori aproape totdeauna, partea grea, partea rea, partea cu, ori care, aduce cu sine mari probleme. Uneori încerci să dai sfaturi. Inutile. Omul alege drumul său. Îl laşi. Altfel cum să-l determini pe om să simtă. Doar lăsându-l să-şi vadă drumul ales. Doar aşa. Să-si rupă oasele cum se spune.
Uneori vezi că aşa se împlineşte. Ai o uşoară satisfacţie umară inferioară. Apoi te încercă o mare amărăciune. Nu este viaţa ta la urma urmei, dar...
este o viaţă!

Nevoia de timp
Avem nevoie de un timp pentru a visa, pentru a iubi, pentru a ne aminti şi pentru a atinge infinitul. 
Avem nevoie de timp pentru a exista.
Dar folosim timpul bine?
Folosim timpul cu folos?
Sunt întrebări retorice desigur.
Apoi avem nevoie de intimitate. Adică alături de timp, dar şi de spaţiu. Spaţiul tău. Spaţiul unde să te poţi întâlni, să poţi comunica cu tine.
Prin postările noastre facem alegeri, comunicăm trăiri. Uneori ne definesc uneori ca ceea ce suntem. Nu pot spune că admir atât de mult propria-mi persoană încât să simt nevoia de a posta zeci de fotografii cu mine. De aceea evit asta limitându-mă la câteva pe an.
Vorbeam odată de „banda lui Mobius”. Ele par identice, dar totuşi sunt diferite şi nu pot fi despărţite. Ca într-o bandă a lui Mobius alegerile noastre se împletesc la nesfârşit şi se întâlnesc în acelaşi punct.
Deci să avem grijă, uneori prin punctul de intâlnire putem reface ceva.
Închei cu un zâmbet.
Imaginaţi-vă o cursă. O cursă dură, de care pe care. O cursă într-un tunel. O cursă cu finalitate. O cursă a vieţii şi a unuia. De dat din coate, din coadă, din orice. O cursă unde doar un câştigător ia totul. O cursă cu strigături de: „hai mă!” şi mâna care arată direcţia. O cursă contra cronometru.
Desigur că nu aţi ghicit cursa!? Este cursa celulei umane masculine. Acum mai faceţi un efort şi conştientizaţi constatarea primului venit care spune:
„Bă, am fost toţi daţi în gât!”