Mâna...

Despre mână se poate scrie la nesfârşit. Acum de dimineaţă, privind lucrarea naturii, în sfântă zi de Vineri cu Izvorul Tămăduirii, cu mânuţele mele trebuie să fac pârtie până la poartă să pot ieşi după banala pâine zilnică. Aşa că, dacă nu v-aţi hotărât încă cu cheltuirea banilor avuţi în plus de 1 Mai zis odată şi muncitoresc, veniţi aici la săniuş. Un strat bun de zăpadă, să tot fie acum vreo 20 cm. care creşte văd... vă aşteaptă!
Legat de mână îmi vin în minte două fraze spune inegalabil de marele dispărut Gheorghe Dinică. Prima ar fi exprimarea presupusă a fi a lui Bastus trădătorul dac. Unii ar putea spune că ar fi primul şi formatorul liniei genetice la români. Că vezi bine de atunci să tot avem de alde ăştia. Vorbele sună aşa: "În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a crescut şi care m-a hrănit şi am privit râzând cum ai mei se stingeau de sete pe ziduri". Cealaltă zicere ar fi: "Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!"
Magistral!
Dacă tot scriu despre mână, nu pot să nu văd "mânărelile" altora. Ale foştilor, ale actualilor. Ale unuia parşiv până-n măduva oaselor care cândva ne spunea despre un pian. Un pian dus pe scări, dar care zicere nu o ştia complet făcându-mă să o completez: „mai uşor cu pianul pe scări, că se varsă clapele!”. Vorbe care precum la cuvintele biblice cu Cezarul, scrise de evanghelistul Matei, sunt oprite tot la jumătate de mulţi, determinându-mă iar să completez: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei, 22, 17-22).
Acum legat de Cezar, Cezarul nostru când vine din vacanţă?
Dacă respectă vacanţa elevilor ar mai avea pănă-n 2 Mai. Aşa că trai nenică, nu-l doare nici în bască acolo la căldurică sub umbreluţă!

La final, că asta este finalul, propun să reflectăm despre mână.
Mâna noastră care face multe!
Închei cu: “Când strigi un câine, să nu ai băţ în mână.”

Oameni şi oameni.
(cum este treaba aia cu... „prost să fii, noroc să ai…”)

Sunt oameni cu noroc, sunt oameni fără noroc. Oameni care cred în noroc, oameni care nu cred în noroc.
Cei care au noroc… au de toate. Au reputaţie, au bani, au o carieră de succes, au impact la oameni. Dar mai au ceva. Au viitor. Adică un trai bun asigurat. Trei, patru, cinci ani. Uneori un deceniu şi chiar peste. Apoi după norocul avut, se descurcă prin ceea ce i-au dat cei cinci, ori cei zece ani de noroc prin tot ce au adunat. Prin legea făcută lor, prin darul, prin învârteala lor. Acum când scriu privesc pe geam cum dă să burniţeze, după o zi, cea de ieri, tot urâtă, umedă şi progresiv rece.
Ce bine ar fi undeva unde afară sunt 20-25 de grade. Nu avem noroc nici de primăvară. Mă uit la florile caişilor, cireşilor şi vişinilor. Pleoştite ca vremurile.
Dar... eu sunt un om fără noroc. Iar dacă ar fi să scriu opusul, eu fiind făr’ de noroc cum am scris, adică cu 'ghinion', un opus evident ipotetic, se cuvine a aminti că pe lângă noroc, nu am reputaţie, nu am bani, nu am o carieră de succes, nu am impact la oameni, adică cele scrise oamenilor cu noroc… şi peste toate, nu am viitor.
Analizând scrisele descopăr un adevăr. Un mare adevăr.
SUNT ROMÂN!
Să fiu liniştit îmi spun...
Aşa suntem milioane!
Dacă nu am noroc… sunt fericit? De fapt ce este fericirea?
Poate un mod de viaţă, un mod de a trăi viaţa. Iar fericit este cel care are lângă el oamenii potriviţi. Biruinţa fericirii poate nu fi totdeauna posibilă, iar încercarea este obligatorie.
Acum când scriu, fata mea îmi spune tot ceva despre noroc. „Este corect tatii ca unii ieri să fie ...?” Adică cum... întreb eu, fiind cu războiul în cap. Tocmai americanii au bombardat Siria şi-i groasă. Ne dă asta o săptămâna cu adevărat neagră. Ori poate un început negru. Cine ştie?
Deci ce spuneam...
Treabă de “noroc”!
Cât despre povaţa din titlu... cred că au greşit românii proverbul!

Cu sufletul pe gânduri.
Ar trebui să tac. Să tac mult. Să tac când nu scriu.
Ar trebui să observ, să ascult, să citesc.
Tot când nu scriu.
Uneori visez când nu scriu. Ori să fug, ori să mă ascund. Cu tot cu gânduri.
Dar tot să nu scriu!
Aduni. Aduni mult. Prea mult cât poţi duce. Se adună apoi mult prea mult. Prea mult în suflet. Nu mai poţi, presiunea este prea mare...
şi atunci trebuie să scriu!

Scriu tot ce am adunat...
adică: visările, observaţiile, tăcerile toate, ascultările inimii.
Iar inima duce. Duce mult!
Trebuie doar ordonate, aşezate frumos sub litera cuvântului.
Apoi mă îndoiesc.
Trebuiau scrise?
Iar dacă au fost scrise, trebuiau şi citite?
De alţii!
Mă îndoiesc, deci exist, sunt chiar viu! Iar din îndoiala mea mi-am luat suficient de multă speranţă. Iar prin şi cu speranţă rezist. Rezist să trec prin viaţă. Sa fiu curat şi să-mi păstrez sufletul pentru totdeauna tânăr.
Se spune că îndoiala a început într-o zi cu ploaie.
Iar îndoiala ce este?
Adună multă neputinţă, apoi ezitare. Devine un fel de presentiment. Când sufletul stă la îndoială. Un motiv neînsemnat, ori poate cu valoare îl împinge într-o parte sau într-alta.
Nu o spun doar eu!
Depinde unde se duce. Iar de se duce undeva unde este mai rău ar fi ca şi cum aş fi uitat ceva acasă şi de care acum am mare nevoie.

Şi iar incep să tac!

Poetul latin Terenţiu a spus: „Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin.” În timp cuvintele lui au fost reluate şi de alţii, fiecare le-a adaptat după trebuinţele sale. Unii s-au crezut chiar creatori la fel cum a fost cu propoziţia-pildă, “când dragoste nu e, nimic nu e” atribuită lui Marin Preda, dar sunt mulţi care spun că şi el a preluat-o. Viaţa este şi un şir de alegeri. Şi eu am ales. Am ales între şi între. Am ales apusul, răsăritului. Am ales să privesc un lan de grâu cu puţin înainte de coacere. Iar dacă nu ai făcut dragoste într-un lan de grâu cu maci ai pierdut din frumuseţea vieţii. Niciodată nu ar fi târziu. Apoi am ales toamna înaintea primăverii, muntele în faţa mării. Am ales iubirea sinceră, totală a unei femei deştepte. Şi nu am căutat să adun valori. Sunt pietrele de moară la învrăjbirea urmaşilor. De aceea am fost şi risipitor. Maxim Gorki spunea prin gura unui personaj din Azilul de noapte: “să nu jigneşti omul”. Aşa este. Nu l-am jignit niciodată înainte de a mă jigni el. Dar şi când m-a jignit! M-am apărat, am reacţionat. Prea s-a întors lumea. Prea cred unii că valoarea înseamnă doar bani. Asta dacă ai şi cu cine. De multe ori te retragi, este mai bine. Cu omul prost este bine să nu te pui. Vorbele lui Plaut: „homo homini lupus”, adică „omul este lup pentru om”, sunt mai actuale ca oricând. Mai ales la români!
Închei cu vorbe înţelepte:
„Cea mai frumoasă și mai profundă emoție pe care ne este dat să o simțim este senzația misticismului. Ea este cea care generează orice știință adevărată. Omul care nu cunoaște acea emoție, care este incapabil să se minuneze sau să simtă încântarea și uimirea, este practic mort. Să știi că ceea ce pentru noi este de nepătruns, există cu adevărat, că se manifestă prin cea mai înaltă înțelepciune și prin cea mai radiantă frumusețe, pe care facultățile noastre amorțite pot doar să le înțeleagă în formele lor cele mai primitive. Acea cunoaștere, acea senzație, constituie adevărata religie.” Albert Einstein.