Banca de la drum…
Da, desigur mi-am amintit. Este pusă la drum, lipită de gard. Aşteaptă.
Aşteaptă trecătorul obosit să se aşeze. Să-şi tragă sufletul şi să bea o cană cu apă rece. Să-şi şteargă sudoarea frunţii sub umbra copacului. Şi să zăbovească preţ de câteva minute pentru odihna picioarelor şi sufletului. O străveche legendă persană povesteşte despre povara omului aflat pe un drum fără sfârşit. Neştiutor de odihnă ori zăbava vieţii, călătorul nostru era împovărat prin groaznice şi felurite mijloace... Era bagajul vieţii sale, iar drumul obositor totdeauna. Pe spate purta in mare sac greu încărcat cu felurite obiecte, de piept îi atârna un burduf mare, plin cu apă. În mâini, că şi mâinile erau folosite, ţinea în stânga un uriaş bolovan, iar în cea dreapta o grea bucată de metal. Iar pentru că nu era destul, la gât, era încins cu o funie noduroasă şi roasă, de care era agăţată o piatră de moară.
Iar omul căra neîncetat, zi de zi povara lui. Cel mai greu moment era la răscrucea de drumuri. După ce urca pe poteci stâncoase, abrupte, obosit şi însetat cu speranţa găsirii unui luminiş şi o porţiune mai lină de drum, în faţa sa apare o răscruce de drumuri. Se uita în ambele direcţii şi nu ştia ce să aleagă. Ar alege poteca nouă în speranţa că drumul ar fi mai lin, mai sigur. Dar dacă nu este aşa? Dacă va privi în urma şi va regreta că nu şi-a continuat drumul pe care îl ştia? Dacă nu se va mai putea întoarce? Şi o lua tot pe cel ştiut. Până într-o zi când un om cu mila Domnului i-a spus de ce cară sacul acela greu în spate. S-a gândit de ce? "Ei, că bine zici!" a exclamat omul." Cum de nu mi-am dat seama până acum?" Apoi, a aruncat cu năduf sacul. Apoi un alt om i-a zis de burduf. Aruncă burduful. Apoi bolovanul din mâna stângă. Urmează metalul din mâna dreaptă. Era vremea apusului, iar omul nostru a rămas cu privirea aţintită către ultimele raze de soare de la apus. A văzut o bancă la drum şi pentru prima oară a înţeles rostul ei. S-a aşezat şi s-a cercetat pe el însuşi. Şi-a văzut apoi piatra de moară care-i atârna de gât. Dintr-o dată, a mai priceput ceva, că aceasta era ultima sa povară care îl împiedica să îşi înalte capul spre ceruri. Şi-a desprins de pe trup piatra de moară şi a aruncat-o cât a putut mai departe, cu năduful şi eliberarea deopotrivă simţită. După care, păşind uşor ca un fulg de nea, pe drumul învăluit de umbrele serii şi lăsarea nopţii şi-a reînceput călătoria. Vieţii. Era liber!
Iar cine pune banca, ca şi pomul, la drum, este un om bun.
Şi banca dar şi pomul sunt pentru bucuria şi mulţumirea drumeţului.

“Cu mine se petrece ceva. O viaţă de om.”
Parafrazând, ce înseamnă o viaţă de om. NIMIC! Dar reciproca este valabilă?
Nu! Nimicul nu valorează cât o viaţă de om.
Cât trăieşte un om? Să zicem 75 de ani. Câte zile sunt? Vreo 27000 de zile. Vi se par multe? Eu spun iar… nu! Cu siguranţă, nu! 
Dacă sunt atât de puţine zile, te întreb: cum vrei să-ţi trăieşti zilele? Iar zilele sunt, vă repet… puţine! Din ele scădem şcoala, formarea ta, adică, la mine vreo 20 de ani, egal 7300 zile. Rămân 20000 de zile. Şi iar scădem! Cu ce rămânem? Cu mai nimic! În definitiv nu anii vieţii contează. Contează viaţa din anii tăi.
Adunăm în schimb.
De exemplu, regrete.
Întrebat ce părere are despre regret, romancierul englez Charles Dickens a răspuns că „regretul este sursa naturală a firelor de păr alb". Toţi oamenii au regrete. De muncă, de iubiri. Nu scriu despre ele, nu sunt în dispoziţia necesară. Uite, la schimb, oamenii au doar un singur regret major vizavi de sănătate, şi anume că nu s-au îngrijit de sănătatea lor atunci când au avut ocazia şi resursele necesare în acest scop.
Aşa rămâi fără dinţi, fără păr, fără multe.
La final pun o întrebare, poate fi o reflecţie.
Întreabă-te totdeauna când te afli de partea majorităţii dacă este bine?
Eu zic să nu te grăbeşti şi să reflectezi puţin.
Şi caută o rulotă...
autorulotă!

Drumuri în inimă
Cine eşti tu?
Ce te doare atât de tare?
Tu eşti omul din drum, eşti omul care ai vrea să fii mereu pe drum. Drumul este o bucurie, drumul este o cale. Şi ca totul să nu ajungă să fie prea târziu, când nu mai ai nimic de pierdut, când încetezi să mai fii cine erai, poţi primi totul, poţi să te regăseşti. Atunci caută şi mergi alegând drumurile din inimă. Şi oricare ar fi drumul tău pune-i acestuia suflet. Nu ai nevoie de hartă sau ghid, doar mergi pe el. Întreabă-te mereu dacă drumul este ghidat de inimă şi nu vei greşi.
Câţi oameni crezi că au curajul să-şi urmeze inima?
Eu cred că puţini!
Este mai bine să aplici propria lege decât să-ţi impună alţii legile lor, este bine să mori în propria lege, decât în legea altcuiva.
Deci, aşează-te puţin şi…mergi, nu sta!
Şi da, uită că uneori suntem masochişti, că ne place să simţim durerea, să o suportăm cu stoicism, să strângem din dinţi şi să arătăm cât putem fi de fraieri, da... fraieri, că nu vedem golul de lângă noi.
Atunci nu mai ai decât o şansă.
Să pleci pe drum, pe drumul
... din inimă.