Între păsări
Cum nu suntem două păsări,
Sub o straşină de stuf,
Cioc în cioc să stăm alături
Într-un cuib numai de puf !

Nu mi-ai scoate oare ochii
Cu-ascuţitul botişor
Şi alăturea cu mine
Sta-vei oare binişor?

Parcă mi te văd, drăguţă,
Că îmi zbori şi că te scap,
Stând pe gard, privind la mine,
Ai tot da cochet din cap.

Iară eu suit pe casă
Şi plouat de-atât amor,
M-aş umfla ursuz în pene
Şi aş sta într-un picior.
Mihai Eminescu

Suntem o lume pierdută. Undeva la o margine de univers. Pare interesant începutul nu-i aşa!? Dar nu vreau să scriu despre univers. O fac alţii mai bine ca mine. Privesc condiţia noastră. Suntem prinşi, suntem captivi în ea. Avem libertatea şi să ieşim. Dar unde să te duci? Putem fi spontani, putem fi interesanţi. Putem avea densitate. Esenţă. Până la urmă suntem colecţionari. Eu sigur de antipatii. Uneori am insatisfacţii. Dar degeaba le am! Tot aia este. Lumea continuă şi fără mine. Ce însemni tu ca om? Atunci, văd din ce în ce mai des, fără un motiv anume, plec. Unde mă duce drumul. Privesc pădurea de departe. Acum ar putea fi o destinaţie bună. Să privesc căderea frunzei. Să-mi iasă toţi „gărgăunii” din cap. Interesantă această pendulare prin aer a frunzei până pe pământ. Rolul ei a luat sfârşit. Dar este prea frig. Hotărât fiind să mă întorc, soarele acum, spre seară, a ieşit amăgindu-mă ca şi cum m-ar invita să continuu drumul. Fără să vreau am ajuns cred într-o grădină. Fără garduri, fără porţi. M-am gândit că aş putea fi acuzat de încălcarea proprietăţii. Aşa că mă grăbesc să ies. Dar nu am putut trece fără a observa pomii. Odată erau poate frumoşi, îngrijiţi. Acum sunt uitaţi. Parcă îmi amintesc proprietarul, cred dispărut de mult. Era un om rău. Copil fiind prin colbul drumul mă jucam cu prietenul meu. A trecut el cu carul mare tras de doi boi imenşi. Căruţa plină de fructe frumoase. Florin nu a putut rezista tentaţiei şi poftei şi a cerut câteva mere. I-a dat, nu pot spune. Dar nu am înţeles atunci de ce le-a aruncat pe jos, în praful drumului. Merele s-au crăpat şi murdărit în drum. Omul a murit demult, Florin prietenul copilăriei la fel. Acum fructe rare şi mici erau printre ramurile pomilor. M-am întins după un măr. Roşu, Ionatan. Viermănos şi mic. L-am muşcat acolo unde era bun. Rar mi-a fost dat să simt aşa savoare. Atâta dulceaţă şi atât gust. Poate l-aş fi aruncat, dar am crezut în bunătatea esenţei lui. Bine am făcut! Aceasta este subtila uşurinţă a noastră, faţă de lucrurile care ne înconjoară. Uneori găsim mireasma nesfârşită a viului.
A meritat drumul!?
Suntem oare o lume pierdută?

Cuvântul de dincolo de tăcere

“La început era Cuvântul (logos), şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu.” Evanghelia după Ioan

Zi după zi. Seară după seară. Ne trezim dând cortina vieţii la o parte pentru o nouă reprezentaţie. Ne spălăm, ne punem masca şi hainele deghizării zilnice şi ieşim pe scena vieţii noastre. Oferim şi asistăm la spectacolul nostru unic. Uneori este memorabil, alteori deplorabil. Uneori este bine regizat. Cu migală, îndrăzneală şi curaj. Alteori este prost, ieftin şi de duzină. Uneori este chiar de prost gust. Dar cel mai rău este că suntem părtaşi jocului impus. Că suntem figuranţi, simpli figuranţi al teatrului prost, vrednic de plâns. Iar producătorii râd de noi. Asistă, glumesc, fac pariuri. Jucăm gratuit şi nu vedem asta. Nu înţelegem rostul. La final , dar mai ales după mult timp, aflăm că totul s-a decontat. Am plătit scump participarea noastră negândită.

M-am întrebat de ce oare apostolul Ioan, cel mai iubit dintre apostoli şi-a început Evanghelia scriind „cuvântul” ca început? A ştiut că cuvântul este vibraţie? A ştiut... existenţa este vibraţie.
Masaru Emoto, savant de origine japoneză a înţeles asta. Fiecare lucru, fiinţă, tot ce există în Univers are propria sa frecvenţă care este unică, astfel că putem spune că întreg Universul este în stare vibratorie. Datorită fizicii cuantice acest lucru a putut fi dovedit ştiinţific. Muzica, cuvintele, în general toate undele sonore sunt vibraţii. Iar apa este cea mai sensibilă la vibraţii. Iar noi suntem în majoritate apă. Fiziologul Claude Bernard a încercat primul calcul a apei noastre. Găsim între, ca medie 65-70 %. Ne naştem cu un procent mai mare, asemănător azotului aerului nostru, adică 78 %. Apoi scade spre 70%.
Dar vibraţia noastră ca oameni nu este bună? Încerci să te trezeşti de dimineaţă tonic, mergi pe stradă vioi, ascunzi cu grijă tăcerea ta interioară, râzi la glumele făcute ori citite, te amesteci printre oameni, răspunzi la întrebări, ignori suferinţa ta. Dar sufletul te doare. Tu îţi ignori durerea ta
Eşti întrebat cum te şimţi?
„ Bine. Sunt bine!”
Dar te minţi. De aceea insist cu întrebarea:
Spune-mi, cu adevărat, cum te simţi astăzi?
Răspunde cu curaj. Lasă masca. Spune că vrei, că vrei mai mult!
Doar noaptea când eşti doar tu singur, vorbindu-ţi ori privindu-te în oglinda imaginară a sufletului poţi să spui doar de tine auzit: „Am obosit!”

Iar vouă celor care mi-aţi făcut viaţa grea, vă mulţumesc. Vă mulţumesc pentru-că mi-aţi deschis ochii, că m-aţi făcut să gândesc şi să scriu acum, că o fac des, că mi-aţi arătat naivitatea mea, că m-aţi trădat şi uitat. Dar mi-aţi arătat şi puterea mea! Acum la început de toamnă ce promite „să fie nicicând mai frumoasă” îmi deschid şi fac inventarul sentimentelor mele. Renunţ la obsesiile vechi şi vorbele ştiut a fi meşteşugite cu minciună auzite!

Asta scriam acum trei ani. Acum privindu-mi un coleg de grupă şi facultate cu cătuşe care a refuzat ajutorul omului îmbrăcat militar la ieşirea din dubă, că doar este general, şi care avea puterea să zâmbească el fiind demis şi desigur nevinovat, mi-am spus ...a meritat?
Desigur nu!
Dar omul voia mai mult.
Bine ar fi ca oamenii să şi gândească. Iar Casa Naţională de Sănătate este o cloacă.
A lor!