marți, 26 septembrie 2017

Între păsări
Cum nu suntem două păsări,
Sub o straşină de stuf,
Cioc în cioc să stăm alături
Într-un cuib numai de puf !
Nu mi-ai scoate oare ochii
Cu-ascuţitul botişor
Şi alăturea cu mine
Sta-vei oare binişor?
Parcă mi te văd, drăguţă,
Că îmi zbori şi că te scap,
Stând pe gard, privind la mine,
Ai tot da cochet din cap.
Iară eu suit pe casă
Şi plouat de-atât amor,
M-aş umfla ursuz în pene
Şi aş sta într-un picior.
Mihai Eminescu
Suntem o lume pierdută. Undeva la o margine de univers. Pare interesant începutul nu-i aşa!? Dar nu vreau să scriu despre univers. O fac alţii mai bine ca mine. Privesc condiţia noastră. Suntem prinşi, suntem captivi în ea. Avem libertatea şi să ieşim. Dar unde să te duci? Putem fi spontani, putem fi interesanţi. Putem avea densitate. Esenţă. Până la urmă suntem colecţionari. Eu sigur de antipatii. Uneori am insatisfacţii. Dar degeaba le am! Tot aia este. Lumea continuă şi fără mine. Ce însemni tu ca om? Atunci, văd din ce în ce mai des, fără un motiv anume, plec. Unde mă duce drumul. Privesc pădurea de departe. Acum ar putea fi o destinaţie bună. Să privesc căderea frunzei. Să-mi iasă toţi „gărgăunii” din cap. Interesantă această pendulare prin aer a frunzei până pe pământ. Rolul ei a luat sfârşit. Dar este prea frig. Hotărât fiind să mă întorc, soarele acum, spre seară, a ieşit amăgindu-mă ca şi cum m-ar invita să continuu drumul. Fără să vreau am ajuns cred într-o grădină. Fără garduri, fără porţi. M-am gândit că aş putea fi acuzat de încălcarea proprietăţii. Aşa că mă grăbesc să ies. Dar nu am putut trece fără a observa pomii. Odată erau poate frumoşi, îngrijiţi. Acum sunt uitaţi. Parcă îmi amintesc proprietarul, cred dispărut de mult. Era un om rău. Copil fiind prin colbul drumul mă jucam cu prietenul meu. A trecut el cu carul mare tras de doi boi imenşi. Căruţa plină de fructe frumoase. Florin nu a putut rezista tentaţiei şi poftei şi a cerut câteva mere. I-a dat, nu pot spune. Dar nu am înţeles atunci de ce le-a aruncat pe jos, în praful drumului. Merele s-au crăpat şi murdărit în drum. Omul a murit demult, Florin prietenul copilăriei la fel. Acum fructe rare şi mici erau printre ramurile pomilor. M-am întins după un măr. Roşu, Ionatan. Viermănos şi mic. L-am muşcat acolo unde era bun. Rar mi-a fost dat să simt aşa savoare. Atâta dulceaţă şi atât gust. Poate l-aş fi aruncat, dar am crezut în bunătatea esenţei lui. Bine am făcut! Aceasta este subtila uşurinţă a noastră, faţă de lucrurile care ne înconjoară. Uneori găsim mireasma nesfârşită a viului.
A meritat drumul!?
Suntem oare o lume pierdută?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu