luni, 30 octombrie 2017

Scriam cândva prin 2015. Pentru a-ţi scurta iarna, împrumută nişte bani până în primăvară. Vom împrumuta bani cu certitudine ca să trecem de iarnă. Şi este prima iarnă într-un lung şir de ierni care vor veni. Iarnă cu mult ger.
Oricât de mult aş încerca, nu mai pot ascunde nimic în spatele cuvintelor. Am devenit iar goi. Seci. Cu trecut uitat şi mai ales fără viitor. Prea dese au devenit momentele când experimentăm durere. Iar durere. Viaţa-ţi se normalizează puţin şi ca un făcut vin perioade duble de durere. Ajungi să te întrebi dacă mai este cazul să opui rezistenţă. Uneori opui pentru-că încă mai crezi în destinul tău unic. Iar esti obligat să trăieşti în confuzie. Asta ţi se dă! Priveşti în jurul tău şi te întrebi, oare este adevărat?
Atunci... nu poţi decât să ieşi din casă afară. Căldura zilei, încă prezenta căldura a zilei te bucură. Dar de o bucurie ştirbă, o bucurie furată.
...
Frunzele acestea pe care toamna le arde-n grădini
Sunt ca un semn de plecare dintr-o iubire cu spini
Frunzele acestea de aur, frunzele acestea de rând,
Sunt cel mai sincer tezaur după 'nflorirea din gând
Frunzele acestea-n plutire, ca nişte nori călători,
Sunt cea dintâi amintire de după vara cu flori
Frunzele acestea bătrâne, strânse pe margini de drum,
Sunt ca un semn ce rămâne după iubire oricum
Frunzele acestea uşoare smulse din plopii subţiri,
Sunt primul semn care doare când intră toamna-n iubiri
Frunzele acestea purtate prin labirintul de ploi
Sunt mai presus decât toate iubirile din noi.
(AB-2015)