Banca de la drum…
Da, desigur mi-am amintit. Este pusă la drum, lipită de gard. Aşteaptă.
Aşteaptă trecătorul obosit să se aşeze. Să-şi tragă sufletul şi să bea o cană cu apă rece. Să-şi şteargă sudoarea frunţii sub umbra copacului. Şi să zăbovească preţ de câteva minute pentru odihna picioarelor şi sufletului. O străveche legendă persană povesteşte despre povara omului aflat pe un drum fără sfârşit. Neştiutor de odihnă ori zăbava vieţii, călătorul nostru era împovărat prin groaznice şi felurite mijloace... Era bagajul vieţii sale, iar drumul obositor totdeauna. Pe spate purta in mare sac greu încărcat cu felurite obiecte, de piept îi atârna un burduf mare, plin cu apă. În mâini, că şi mâinile erau folosite, ţinea în stânga un uriaş bolovan, iar în cea dreapta o grea bucată de metal. Iar pentru că nu era destul, la gât, era încins cu o funie noduroasă şi roasă, de care era agăţată o piatră de moară.
Iar omul căra neîncetat, zi de zi povara lui. Cel mai greu moment era la răscrucea de drumuri. După ce urca pe poteci stâncoase, abrupte, obosit şi însetat cu speranţa găsirii unui luminiş şi o porţiune mai lină de drum, în faţa sa apare o răscruce de drumuri. Se uita în ambele direcţii şi nu ştia ce să aleagă. Ar alege poteca nouă în speranţa că drumul ar fi mai lin, mai sigur. Dar dacă nu este aşa? Dacă va privi în urma şi va regreta că nu şi-a continuat drumul pe care îl ştia? Dacă nu se va mai putea întoarce? Şi o lua tot pe cel ştiut. Până într-o zi când un om cu mila Domnului i-a spus de ce cară sacul acela greu în spate. S-a gândit de ce? "Ei, că bine zici!" a exclamat omul." Cum de nu mi-am dat seama până acum?" Apoi, a aruncat cu năduf sacul. Apoi un alt om i-a zis de burduf. Aruncă burduful. Apoi bolovanul din mâna stângă. Urmează metalul din mâna dreaptă. Era vremea apusului, iar omul nostru a rămas cu privirea aţintită către ultimele raze de soare de la apus. A văzut o bancă la drum şi pentru prima oară a înţeles rostul ei. S-a aşezat şi s-a cercetat pe el însuşi. Şi-a văzut apoi piatra de moară care-i atârna de gât. Dintr-o dată, a mai priceput ceva, că aceasta era ultima sa povară care îl împiedica să îşi înalte capul spre ceruri. Şi-a desprins de pe trup piatra de moară şi a aruncat-o cât a putut mai departe, cu năduful şi eliberarea deopotrivă simţită. După care, păşind uşor ca un fulg de nea, pe drumul învăluit de umbrele serii şi lăsarea nopţii şi-a reînceput călătoria. Vieţii. Era liber!
Iar cine pune banca, ca şi pomul, la drum, este un om bun.
Şi banca dar şi pomul sunt pentru bucuria şi mulţumirea drumeţului.

“Cu mine se petrece ceva. O viaţă de om.”
Parafrazând, ce înseamnă o viaţă de om. NIMIC! Dar reciproca este valabilă?
Nu! Nimicul nu valorează cât o viaţă de om.
Cât trăieşte un om? Să zicem 75 de ani. Câte zile sunt? Vreo 27000 de zile. Vi se par multe? Eu spun iar… nu! Cu siguranţă, nu! 
Dacă sunt atât de puţine zile, te întreb: cum vrei să-ţi trăieşti zilele? Iar zilele sunt, vă repet… puţine! Din ele scădem şcoala, formarea ta, adică, la mine vreo 20 de ani, egal 7300 zile. Rămân 20000 de zile. Şi iar scădem! Cu ce rămânem? Cu mai nimic! În definitiv nu anii vieţii contează. Contează viaţa din anii tăi.
Adunăm în schimb.
De exemplu, regrete.
Întrebat ce părere are despre regret, romancierul englez Charles Dickens a răspuns că „regretul este sursa naturală a firelor de păr alb". Toţi oamenii au regrete. De muncă, de iubiri. Nu scriu despre ele, nu sunt în dispoziţia necesară. Uite, la schimb, oamenii au doar un singur regret major vizavi de sănătate, şi anume că nu s-au îngrijit de sănătatea lor atunci când au avut ocazia şi resursele necesare în acest scop.
Aşa rămâi fără dinţi, fără păr, fără multe.
La final pun o întrebare, poate fi o reflecţie.
Întreabă-te totdeauna când te afli de partea majorităţii dacă este bine?
Eu zic să nu te grăbeşti şi să reflectezi puţin.
Şi caută o rulotă...
autorulotă!

Drumuri în inimă
Cine eşti tu?
Ce te doare atât de tare?
Tu eşti omul din drum, eşti omul care ai vrea să fii mereu pe drum. Drumul este o bucurie, drumul este o cale. Şi ca totul să nu ajungă să fie prea târziu, când nu mai ai nimic de pierdut, când încetezi să mai fii cine erai, poţi primi totul, poţi să te regăseşti. Atunci caută şi mergi alegând drumurile din inimă. Şi oricare ar fi drumul tău pune-i acestuia suflet. Nu ai nevoie de hartă sau ghid, doar mergi pe el. Întreabă-te mereu dacă drumul este ghidat de inimă şi nu vei greşi.
Câţi oameni crezi că au curajul să-şi urmeze inima?
Eu cred că puţini!
Este mai bine să aplici propria lege decât să-ţi impună alţii legile lor, este bine să mori în propria lege, decât în legea altcuiva.
Deci, aşează-te puţin şi…mergi, nu sta!
Şi da, uită că uneori suntem masochişti, că ne place să simţim durerea, să o suportăm cu stoicism, să strângem din dinţi şi să arătăm cât putem fi de fraieri, da... fraieri, că nu vedem golul de lângă noi.
Atunci nu mai ai decât o şansă.
Să pleci pe drum, pe drumul
... din inimă.

Mâna...

Despre mână se poate scrie la nesfârşit. Acum de dimineaţă, privind lucrarea naturii, în sfântă zi de Vineri cu Izvorul Tămăduirii, cu mânuţele mele trebuie să fac pârtie până la poartă să pot ieşi după banala pâine zilnică. Aşa că, dacă nu v-aţi hotărât încă cu cheltuirea banilor avuţi în plus de 1 Mai zis odată şi muncitoresc, veniţi aici la săniuş. Un strat bun de zăpadă, să tot fie acum vreo 20 cm. care creşte văd... vă aşteaptă!
Legat de mână îmi vin în minte două fraze spune inegalabil de marele dispărut Gheorghe Dinică. Prima ar fi exprimarea presupusă a fi a lui Bastus trădătorul dac. Unii ar putea spune că ar fi primul şi formatorul liniei genetice la români. Că vezi bine de atunci să tot avem de alde ăştia. Vorbele sună aşa: "În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a crescut şi care m-a hrănit şi am privit râzând cum ai mei se stingeau de sete pe ziduri". Cealaltă zicere ar fi: "Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!"
Magistral!
Dacă tot scriu despre mână, nu pot să nu văd "mânărelile" altora. Ale foştilor, ale actualilor. Ale unuia parşiv până-n măduva oaselor care cândva ne spunea despre un pian. Un pian dus pe scări, dar care zicere nu o ştia complet făcându-mă să o completez: „mai uşor cu pianul pe scări, că se varsă clapele!”. Vorbe care precum la cuvintele biblice cu Cezarul, scrise de evanghelistul Matei, sunt oprite tot la jumătate de mulţi, determinându-mă iar să completez: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei, 22, 17-22).
Acum legat de Cezar, Cezarul nostru când vine din vacanţă?
Dacă respectă vacanţa elevilor ar mai avea pănă-n 2 Mai. Aşa că trai nenică, nu-l doare nici în bască acolo la căldurică sub umbreluţă!

La final, că asta este finalul, propun să reflectăm despre mână.
Mâna noastră care face multe!
Închei cu: “Când strigi un câine, să nu ai băţ în mână.”

Oameni şi oameni.
(cum este treaba aia cu... „prost să fii, noroc să ai…”)

Sunt oameni cu noroc, sunt oameni fără noroc. Oameni care cred în noroc, oameni care nu cred în noroc.
Cei care au noroc… au de toate. Au reputaţie, au bani, au o carieră de succes, au impact la oameni. Dar mai au ceva. Au viitor. Adică un trai bun asigurat. Trei, patru, cinci ani. Uneori un deceniu şi chiar peste. Apoi după norocul avut, se descurcă prin ceea ce i-au dat cei cinci, ori cei zece ani de noroc prin tot ce au adunat. Prin legea făcută lor, prin darul, prin învârteala lor. Acum când scriu privesc pe geam cum dă să burniţeze, după o zi, cea de ieri, tot urâtă, umedă şi progresiv rece.
Ce bine ar fi undeva unde afară sunt 20-25 de grade. Nu avem noroc nici de primăvară. Mă uit la florile caişilor, cireşilor şi vişinilor. Pleoştite ca vremurile.
Dar... eu sunt un om fără noroc. Iar dacă ar fi să scriu opusul, eu fiind făr’ de noroc cum am scris, adică cu 'ghinion', un opus evident ipotetic, se cuvine a aminti că pe lângă noroc, nu am reputaţie, nu am bani, nu am o carieră de succes, nu am impact la oameni, adică cele scrise oamenilor cu noroc… şi peste toate, nu am viitor.
Analizând scrisele descopăr un adevăr. Un mare adevăr.
SUNT ROMÂN!
Să fiu liniştit îmi spun...
Aşa suntem milioane!
Dacă nu am noroc… sunt fericit? De fapt ce este fericirea?
Poate un mod de viaţă, un mod de a trăi viaţa. Iar fericit este cel care are lângă el oamenii potriviţi. Biruinţa fericirii poate nu fi totdeauna posibilă, iar încercarea este obligatorie.
Acum când scriu, fata mea îmi spune tot ceva despre noroc. „Este corect tatii ca unii ieri să fie ...?” Adică cum... întreb eu, fiind cu războiul în cap. Tocmai americanii au bombardat Siria şi-i groasă. Ne dă asta o săptămâna cu adevărat neagră. Ori poate un început negru. Cine ştie?
Deci ce spuneam...
Treabă de “noroc”!
Cât despre povaţa din titlu... cred că au greşit românii proverbul!

Cu sufletul pe gânduri.
Ar trebui să tac. Să tac mult. Să tac când nu scriu.
Ar trebui să observ, să ascult, să citesc.
Tot când nu scriu.
Uneori visez când nu scriu. Ori să fug, ori să mă ascund. Cu tot cu gânduri.
Dar tot să nu scriu!
Aduni. Aduni mult. Prea mult cât poţi duce. Se adună apoi mult prea mult. Prea mult în suflet. Nu mai poţi, presiunea este prea mare...
şi atunci trebuie să scriu!

Scriu tot ce am adunat...
adică: visările, observaţiile, tăcerile toate, ascultările inimii.
Iar inima duce. Duce mult!
Trebuie doar ordonate, aşezate frumos sub litera cuvântului.
Apoi mă îndoiesc.
Trebuiau scrise?
Iar dacă au fost scrise, trebuiau şi citite?
De alţii!
Mă îndoiesc, deci exist, sunt chiar viu! Iar din îndoiala mea mi-am luat suficient de multă speranţă. Iar prin şi cu speranţă rezist. Rezist să trec prin viaţă. Sa fiu curat şi să-mi păstrez sufletul pentru totdeauna tânăr.
Se spune că îndoiala a început într-o zi cu ploaie.
Iar îndoiala ce este?
Adună multă neputinţă, apoi ezitare. Devine un fel de presentiment. Când sufletul stă la îndoială. Un motiv neînsemnat, ori poate cu valoare îl împinge într-o parte sau într-alta.
Nu o spun doar eu!
Depinde unde se duce. Iar de se duce undeva unde este mai rău ar fi ca şi cum aş fi uitat ceva acasă şi de care acum am mare nevoie.

Şi iar incep să tac!

Poetul latin Terenţiu a spus: „Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin.” În timp cuvintele lui au fost reluate şi de alţii, fiecare le-a adaptat după trebuinţele sale. Unii s-au crezut chiar creatori la fel cum a fost cu propoziţia-pildă, “când dragoste nu e, nimic nu e” atribuită lui Marin Preda, dar sunt mulţi care spun că şi el a preluat-o. Viaţa este şi un şir de alegeri. Şi eu am ales. Am ales între şi între. Am ales apusul, răsăritului. Am ales să privesc un lan de grâu cu puţin înainte de coacere. Iar dacă nu ai făcut dragoste într-un lan de grâu cu maci ai pierdut din frumuseţea vieţii. Niciodată nu ar fi târziu. Apoi am ales toamna înaintea primăverii, muntele în faţa mării. Am ales iubirea sinceră, totală a unei femei deştepte. Şi nu am căutat să adun valori. Sunt pietrele de moară la învrăjbirea urmaşilor. De aceea am fost şi risipitor. Maxim Gorki spunea prin gura unui personaj din Azilul de noapte: “să nu jigneşti omul”. Aşa este. Nu l-am jignit niciodată înainte de a mă jigni el. Dar şi când m-a jignit! M-am apărat, am reacţionat. Prea s-a întors lumea. Prea cred unii că valoarea înseamnă doar bani. Asta dacă ai şi cu cine. De multe ori te retragi, este mai bine. Cu omul prost este bine să nu te pui. Vorbele lui Plaut: „homo homini lupus”, adică „omul este lup pentru om”, sunt mai actuale ca oricând. Mai ales la români!
Închei cu vorbe înţelepte:
„Cea mai frumoasă și mai profundă emoție pe care ne este dat să o simțim este senzația misticismului. Ea este cea care generează orice știință adevărată. Omul care nu cunoaște acea emoție, care este incapabil să se minuneze sau să simtă încântarea și uimirea, este practic mort. Să știi că ceea ce pentru noi este de nepătruns, există cu adevărat, că se manifestă prin cea mai înaltă înțelepciune și prin cea mai radiantă frumusețe, pe care facultățile noastre amorțite pot doar să le înțeleagă în formele lor cele mai primitive. Acea cunoaștere, acea senzație, constituie adevărata religie.” Albert Einstein.