Vremuri...

Seara târziu când nu se mai luptă nimeni, dar părem toţi învinşi, transformându-ne cu meticulozitate noapţile în alb şi zilele în negru, ne facem rezumatul scurt al vieţii. Adăugăm şi tăiem. Adăugăm dureri şi neputinţe, adăugăm umilinţe şi uimire. Apoi tăiem din viaţă o zi. Uneori răsuflăm uşuraţi. A mai trecut o zi. O zi care te duce în pragul unei alte zi, zi importantă, zi care trece şi ea, urmând ca şi celelalte să treacă, în aşteptarea viitoarei singure zile importante. Uneori este simplu, uneori nu simţim. Doar singură inima ne bate...şi bate... în ziua care tocmai trece de aproape 100000 de ori. Iar tu aştepţi şi datorezi totul înţelepciunii omeneşti câştigate. Atât mai ai! În scurgerea ireversibilă a timpului. Timpului tău!

 Iar aici devine acolo, iar acolo este cândva, iar astăzi devine ieri, iar mâine devine astăzi.

 Un părinte cândva de la un schit odată mi-a spus: "Necuratul e duh, acum e aici, acum e acolo ... Te ispiteşte cu tot ce poate şi cum poate ca să te abată de la calea cea dreaptă. Nici când te rogi nu te lasă în pace, aici lucrează el cel mai mult, să te sustragă, să facă tot posibilul să te îndepărteze de la rugăciune, chiar şi când te rogi în gând."

Aşa că astăzi şi chiar mâine să stăm liniştiţi. Să ne rugăm să fie bine.
Ştim că suntem lucraţi. Ştim că se agită. Ştim că vor să facă schimbări.Totul trebuie finalizat şi nu au pace. Ba schimbă şi pun un om nou însemnat colo, ba dincolo. Lucrarea merge. Ce am scris eu mai ieri?
Şi ca de fiecare dată va trebui să alegem răul mai mic. Însă asta o fac oameni ca mine. Acum eu ştiu răul mai mic. A fost până-n sfârşit de decembrie. Acum iar vor. Asta-i singura sansă a lor, dar şi a noastră impotriva lor. Însă alţii de regulă nu aleg nimic şi este foarte rău, ori nu-le pasă şi pe urmă se vaită!
Şi se întăreşte răul cel mare.
Lucrarea finală nu este terminată.

Iar lucrarea se face prin noi. Priviţi postările altora.

Tăcerile mele…

Uneori tăcerile mele de zi sunt continuate în noapte de liniştea cuvintelor. Atunci îmi ascund sufletul obosit de făcutele lumii în întunericul nopţilor cu stele care-mi dau speranţa şi iluzia unei  noi zile mai bune. Dacă ziua continuă efigia tăcerilor, ele devin absolute provocându-mi fine incizii în amintiri şi gânduri. Atunci privesc pereţii care-şi portă tot mai obosiţi uşile şi ferestrele care închid ori deschid dorinţa sau lumina. Iar visele sfărâmate de trăiri fantomatice aşteptă cu răbdarea lungului drum al nopţii către ziuă să se elibereze. Strâng cuvintele izvorâte, fie în joc, fie în război, eliberându-le spre povara îmbrăţişărilor dorite ori a suferinţelor înecate. Toată durerea vieţii sunt cuvintele.

Dar şi bucuria! De aceea nu trebuie să faci risipă de cuvinte. Ce bine ar fi să fie doar cuvinte, simple cuvinte! Ele sunt supuse chinurilor lui Tantal să fie condamnate să descrie fie ceea ce nu ai gustat, fie ceea ce nu ai văzut. Şi decât să asculţi cuvinte, ori să citeşti cuvinte inutile, mai bine asculţi sunetele tale interioare adunate. Aşa cred că se nasc necuvintele. Acestea sunt încărcate de sensuri noi care aduc şi determină fascinaţia sinelui. Nu vă aşteptaţi să fie raţionale. Dacă sunt, nu sunt necuvinte. Ele sunt libere, zboară, te ating suav şi te mângâie. Iar ele nu ştiu să taie! Pentru-că nu ştiu a răni.

Vorbesc cu tăcerile mele deseori.

Uneori toate lucrurile astea auzite şi văzute mă umplu de zgomot şi silă. Îmi strică liniştea. Liniştea mea interioară. Aş vrea sa fiu neutru, să nu-mi pese. Să fiu deconectat, să fug cât mai repede de trecutul greşelilor, repetate la nesfârşit.
Spre viitorul umplut cu decepţiile unei vieţi fără sens. Unei vieţi ratate. Într-o ţară ratată.
E groaznic, atunci când pui capul pe pernă, noaptea târziu, fără să ştii ce-i în capul tău, fără să prevezi evoluţia.
Să nu poţi s-o rupi cu mizeria, cu petele lipite de tine ca o coajă de mizerie.

Pur şi simplu, încerci să uiţi ! Trebuie sa mergi mai departe. Ai o misiune, ai o obligaţie. Pentru cei din jur. Pentru-că cei din jurul tău vor asta, iar tu, şi eu, şi noi, ne-am născut.

Aici!
Ca să-i mulţumim pe ceilalţi, chiar dacă ne e scârbă...

Zilnic!

Lipsa identităţii

Oare mai contează identitatea? De nume, neam şi ţară?
Văd că nu!
Aseară priveam un tânăr mare, bine făcut fizic, pe un scaun cu picioarele răschirate, cu un tupeu rar întâlnit care şi-a făcut fular din steagul naţional. Şcolit cu bani mulţi în ţări străine, dar fără relevanţă se vede, fiu de om cu mulţi bani corporatişti de bancă, tot străină, îmi explica pe sticlă cu înţelepciunea vârstei şi împotriva maturităţii unui altuia, europarlamentar, de grozăvia făcută în pragul nopţii. Adică ora 20:00. Şi care întrebat dacă ştie de grozăvie, adică textul acelei infamante ordonanţe abrogate şi-a luat repede telefonul din dotare să o caute în memoria lui. De parcă ar fi fost mare ordonanţa şi nu putea reţine minim o idee. A ceea ce era exact toată o jumătate de pagină!

Privind contextul internaţional devastator lumii şi nouă, când unii iar visează la redesenarea şi dispaţia altora, state suverane şi independente, vezi Macedonia dorită a fi împărţită şi dată kosovarilor şi Bulgariei, mă întreb dacă ăştia, tinerii ăştia, mai au ceva sfânt în ei? Mă întreb dacă oamenilor ăştia, acum la vârsta când ar trebui să întoarcă efortul creşterii lor celor care le-au dat, mai vor să aibă ţară, neam, suveranitate şi independenţă? Să aibă identitatea de român?
Se vede că nu! Dar are fular...
În rest ...ce să mai scriu...este inutil!

Apa şi aerul
Apa.
Apa este hidrogen şi oxigen. Apa este un lichid. Un lichid indispensabil vieţii. Apa este o resursă. O resursă cu rol multiplu. Atât în existenţa omului cât şi economic. Apa este una din cele mai preţiose resurse naturale. Persanii prin anii 500 înainte de Hristos cu Darius au motivat dorinţa cuceririi unor teritorii spunând cuvântul apă. Doreau apă. La urmat Xerxes cu aceeaşi dorinţă la care au adăugat cuvântul pământ. Apa este calitate. Apa are gust. Apa noastră este încă bună. Este cea mai bună din Europa. Cât va mai fi bună Dumnezeu ştie? Acţionându-se cumulat prin poluare şi exploatarea unor bogăţii subterane şi mijloace chimice se distruge apa. Dar înainte de toate apa noastră ne este dorită iar.
Aerul.
Aerul este un amestec de gaze. Are azot, oxigen, argon, dioxid de carbon. Respirăm din momentul naşterii până la moarte. Este o nevoie constantă şi vitală. Aerul este şi el o calitate. Ozonul este o formulă reactivă a oxigenului din aer. Are capacitatea alipirii a trei atomi de oxigen. Ozonul mai degrabă ne protejează. Aerul nostru este strâns legat de păduri. Păduri care dispar. Dispar voit şi pe bani puţini.
Apa şi aerul se vor a fi luate. Dacă nu luate fizic, distruse.
Iar odată cu ele vom fi distruşi şi noi!

Ultima noapte
Mi-a venit gândul scriiturii privindu-mi zăpada curţii acum când beau cafeaua. Am ceva zăpadă iar. Tocmai a mai trecut o noapte. Încă o noapte care acoperă nebunia zilei. Şi desigur plecând de la eroul petrescian, sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu. Disputa acolo a plecat, unde dară oare, la popota de campanie militară, pe reacţia violentă a junelui sublocotenent de infanterie pe comentariul acesta: "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Unul, coleg de luptă, bănuia că nevasta sa Ela, frumoasa Ela, îl înşela. Urât cuvânt!
Da, chiar întreb, ce-ai putea face în ultima noapte înaintea unei zile existenţiale?
Ai putea aduna tot, strânge tot, informaţii, conturi, chitanţe, acte. Că dacă nu faci asta, vin alţii apoi şi caută prin spargerea biroului, casei, ori ce ai tu. Apoi ai putea face o apărare. O încercare de apărare. Dar asta înseamnă să fi fost cinstit. Ceea ce nu-i cazul privind istoricul multora. Toţi sunt pătaţi, corupţi, cumpăraţi, şantajaţi. Ai putea da o ultimă petrecere cu prieteni. Dacă ai? Ori mai ai? Să vezi dacă poţi prinde ceva din acţiunea viitoare a colosului care face jocurile. Şi de unde poţi avea informaţia decât de la ei!? Se vede că nu mai are. Asta-i viaţa. "Prietenii" te lasă la greu. Poate o petrecere cu alcool mult şi căldură. Să uiţi şi să aduni căldură. Ajungi undeva unde poate este foarte puţină. Acum din voinţa altora. Apoi ai putea face dragoste. Se presupune a avea un partener. Unul la care ţii cu adevărat. Precum în textul cântecului spus lasciv şi fără de talent, pe scenă, la cumpăna anilor cu „noaptea lungă” de o blondă celebră care se crede încă tânără acompaniindu-se cu un flăcău cu vreo zece ani mai mic, vremelnic şi el, dar care se duce uşor, sigur şi încet, spre amintirea a ceea ce a fost. Privându-se de ceea ce ar fi putut face cu adevărat esenţial în viaţă.
Greu!
Foarte greu!
Roata vieţii se învârte. Se învârte rău!

Alb...
În dorinţa de alb
cu frig şi durere
ca un apel în aşteptare dorit să vină
să acopere negrul zilelor noastre,

înlăturăm să fie
acea osmoză de alb şi negru 
ce amestecă lumina cu întuneric
gândurile de vise 
oamenii de oameni,

speram că timpul 
care ne îngheaţă culorile
să ne răsplătească aşteptarea
şi ascunsele furtuni cu ger
să aducă eliberarea... 
(AB-2017)