Mâna...

Despre mână se poate scrie la nesfârşit. Acum de dimineaţă, privind lucrarea naturii, în sfântă zi de Vineri cu Izvorul Tămăduirii, cu mânuţele mele trebuie să fac pârtie până la poartă să pot ieşi după banala pâine zilnică. Aşa că, dacă nu v-aţi hotărât încă cu cheltuirea banilor avuţi în plus de 1 Mai zis odată şi muncitoresc, veniţi aici la săniuş. Un strat bun de zăpadă, să tot fie acum vreo 20 cm. care creşte văd... vă aşteaptă!
Legat de mână îmi vin în minte două fraze spune inegalabil de marele dispărut Gheorghe Dinică. Prima ar fi exprimarea presupusă a fi a lui Bastus trădătorul dac. Unii ar putea spune că ar fi primul şi formatorul liniei genetice la români. Că vezi bine de atunci să tot avem de alde ăştia. Vorbele sună aşa: "În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a crescut şi care m-a hrănit şi am privit râzând cum ai mei se stingeau de sete pe ziduri". Cealaltă zicere ar fi: "Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!"
Magistral!
Dacă tot scriu despre mână, nu pot să nu văd "mânărelile" altora. Ale foştilor, ale actualilor. Ale unuia parşiv până-n măduva oaselor care cândva ne spunea despre un pian. Un pian dus pe scări, dar care zicere nu o ştia complet făcându-mă să o completez: „mai uşor cu pianul pe scări, că se varsă clapele!”. Vorbe care precum la cuvintele biblice cu Cezarul, scrise de evanghelistul Matei, sunt oprite tot la jumătate de mulţi, determinându-mă iar să completez: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei, 22, 17-22).
Acum legat de Cezar, Cezarul nostru când vine din vacanţă?
Dacă respectă vacanţa elevilor ar mai avea pănă-n 2 Mai. Aşa că trai nenică, nu-l doare nici în bască acolo la căldurică sub umbreluţă!

La final, că asta este finalul, propun să reflectăm despre mână.
Mâna noastră care face multe!
Închei cu: “Când strigi un câine, să nu ai băţ în mână.”

Oameni şi oameni.
(cum este treaba aia cu... „prost să fii, noroc să ai…”)

Sunt oameni cu noroc, sunt oameni fără noroc. Oameni care cred în noroc, oameni care nu cred în noroc.
Cei care au noroc… au de toate. Au reputaţie, au bani, au o carieră de succes, au impact la oameni. Dar mai au ceva. Au viitor. Adică un trai bun asigurat. Trei, patru, cinci ani. Uneori un deceniu şi chiar peste. Apoi după norocul avut, se descurcă prin ceea ce i-au dat cei cinci, ori cei zece ani de noroc prin tot ce au adunat. Prin legea făcută lor, prin darul, prin învârteala lor. Acum când scriu privesc pe geam cum dă să burniţeze, după o zi, cea de ieri, tot urâtă, umedă şi progresiv rece.
Ce bine ar fi undeva unde afară sunt 20-25 de grade. Nu avem noroc nici de primăvară. Mă uit la florile caişilor, cireşilor şi vişinilor. Pleoştite ca vremurile.
Dar... eu sunt un om fără noroc. Iar dacă ar fi să scriu opusul, eu fiind făr’ de noroc cum am scris, adică cu 'ghinion', un opus evident ipotetic, se cuvine a aminti că pe lângă noroc, nu am reputaţie, nu am bani, nu am o carieră de succes, nu am impact la oameni, adică cele scrise oamenilor cu noroc… şi peste toate, nu am viitor.
Analizând scrisele descopăr un adevăr. Un mare adevăr.
SUNT ROMÂN!
Să fiu liniştit îmi spun...
Aşa suntem milioane!
Dacă nu am noroc… sunt fericit? De fapt ce este fericirea?
Poate un mod de viaţă, un mod de a trăi viaţa. Iar fericit este cel care are lângă el oamenii potriviţi. Biruinţa fericirii poate nu fi totdeauna posibilă, iar încercarea este obligatorie.
Acum când scriu, fata mea îmi spune tot ceva despre noroc. „Este corect tatii ca unii ieri să fie ...?” Adică cum... întreb eu, fiind cu războiul în cap. Tocmai americanii au bombardat Siria şi-i groasă. Ne dă asta o săptămâna cu adevărat neagră. Ori poate un început negru. Cine ştie?
Deci ce spuneam...
Treabă de “noroc”!
Cât despre povaţa din titlu... cred că au greşit românii proverbul!

Cu sufletul pe gânduri.
Ar trebui să tac. Să tac mult. Să tac când nu scriu.
Ar trebui să observ, să ascult, să citesc.
Tot când nu scriu.
Uneori visez când nu scriu. Ori să fug, ori să mă ascund. Cu tot cu gânduri.
Dar tot să nu scriu!
Aduni. Aduni mult. Prea mult cât poţi duce. Se adună apoi mult prea mult. Prea mult în suflet. Nu mai poţi, presiunea este prea mare...
şi atunci trebuie să scriu!

Scriu tot ce am adunat...
adică: visările, observaţiile, tăcerile toate, ascultările inimii.
Iar inima duce. Duce mult!
Trebuie doar ordonate, aşezate frumos sub litera cuvântului.
Apoi mă îndoiesc.
Trebuiau scrise?
Iar dacă au fost scrise, trebuiau şi citite?
De alţii!
Mă îndoiesc, deci exist, sunt chiar viu! Iar din îndoiala mea mi-am luat suficient de multă speranţă. Iar prin şi cu speranţă rezist. Rezist să trec prin viaţă. Sa fiu curat şi să-mi păstrez sufletul pentru totdeauna tânăr.
Se spune că îndoiala a început într-o zi cu ploaie.
Iar îndoiala ce este?
Adună multă neputinţă, apoi ezitare. Devine un fel de presentiment. Când sufletul stă la îndoială. Un motiv neînsemnat, ori poate cu valoare îl împinge într-o parte sau într-alta.
Nu o spun doar eu!
Depinde unde se duce. Iar de se duce undeva unde este mai rău ar fi ca şi cum aş fi uitat ceva acasă şi de care acum am mare nevoie.

Şi iar incep să tac!

Poetul latin Terenţiu a spus: „Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin.” În timp cuvintele lui au fost reluate şi de alţii, fiecare le-a adaptat după trebuinţele sale. Unii s-au crezut chiar creatori la fel cum a fost cu propoziţia-pildă, “când dragoste nu e, nimic nu e” atribuită lui Marin Preda, dar sunt mulţi care spun că şi el a preluat-o. Viaţa este şi un şir de alegeri. Şi eu am ales. Am ales între şi între. Am ales apusul, răsăritului. Am ales să privesc un lan de grâu cu puţin înainte de coacere. Iar dacă nu ai făcut dragoste într-un lan de grâu cu maci ai pierdut din frumuseţea vieţii. Niciodată nu ar fi târziu. Apoi am ales toamna înaintea primăverii, muntele în faţa mării. Am ales iubirea sinceră, totală a unei femei deştepte. Şi nu am căutat să adun valori. Sunt pietrele de moară la învrăjbirea urmaşilor. De aceea am fost şi risipitor. Maxim Gorki spunea prin gura unui personaj din Azilul de noapte: “să nu jigneşti omul”. Aşa este. Nu l-am jignit niciodată înainte de a mă jigni el. Dar şi când m-a jignit! M-am apărat, am reacţionat. Prea s-a întors lumea. Prea cred unii că valoarea înseamnă doar bani. Asta dacă ai şi cu cine. De multe ori te retragi, este mai bine. Cu omul prost este bine să nu te pui. Vorbele lui Plaut: „homo homini lupus”, adică „omul este lup pentru om”, sunt mai actuale ca oricând. Mai ales la români!
Închei cu vorbe înţelepte:
„Cea mai frumoasă și mai profundă emoție pe care ne este dat să o simțim este senzația misticismului. Ea este cea care generează orice știință adevărată. Omul care nu cunoaște acea emoție, care este incapabil să se minuneze sau să simtă încântarea și uimirea, este practic mort. Să știi că ceea ce pentru noi este de nepătruns, există cu adevărat, că se manifestă prin cea mai înaltă înțelepciune și prin cea mai radiantă frumusețe, pe care facultățile noastre amorțite pot doar să le înțeleagă în formele lor cele mai primitive. Acea cunoaștere, acea senzație, constituie adevărata religie.” Albert Einstein.

Truda muncii...
Nu este chiar aşa de simplu gândul. Iar Ecleziastul 'om' nu este oricine. Este fiul lui David, adică Solomon. Mare învăţat!
Deci...
Omul munceşte mereu, dar uneori toată munca lui nu are nici un rezultat notabil şi de durată.
E posibil ca titlul pe care l-am folosit aici să fie unul al lumii de afaceri, cu ostenelile ei neîncetate, ale căror ţinte este realizarea unui scop material care merită trudă. Adesea viaţa unui om este irosită pentru a ridica ceva ce urmaşii lui doboară la pământ rapid şi ieftin. Zădărnicia şi nesiguranţa caracterizează toate strădaniile omeneşti. Vedem strădaniile noastre de până-n '89, irosite şi furate de alţii. Pas cu pas spre totalitate acum.
Interogativul "ce" urmat de “folos” atrage după sine un răspuns negativ emfatic. El poate fi comparat cu cuvintele din Matei (16,26), unde Domnul întreabă literal: "Ce folos are un om, dacă ar câştiga lumea întreagă şi şi-ar pierde sufletul?" Răspunsul anticipat de Propovăduitor este: "Nimic". Nimicul de acum. Naţiunea noastră nu mai are suflet.
Merg mai departe.
Omul.
Cuvântul ebraic Yahweh(Dumnezeu), adică „el face să devină“ este termenul generic pentru "om" sau cum am zice noi "omenire". Ciclul vieţii omeneşti este repetat iarăşi şi iarăşi, cu fiecare generaţie. Omul adaugă prin trudă. Dar şi de cele mai multe ori omul pierde.
Truda.
Vine de la un cuvânt ebraic care însemnează "muncă," "necaz", sau "nedreptate." Termenul este aplicat de regulă la suma totală a strădaniilor omului din cursul vieţii lui.
Dar totul se complică adăugând şi latura „nedreptate”. Numai despre nedreptate aş scrie o carte.
Nedreptate pe care şi-o dă, ori i se dă. Aceasta se referă la fiecare formă de activitate care are loc sub soare.
În concluzie.
Nu câştigăm mai nimic. Lăsăm ceva la alţii, care fie distrug truda noastră, fie nu apreciază. Iar noi…noi plecăm cu mâinile goale!
Cu care se acoperă o cruce din ceară cu un bănuţ.

Viaţa furată...
Mă gândesc să stric un perete. Iar în el să ascund valori. Să ascund lucruri furate. Doar furate. Dar vezi bine nu am valori furate! Poate ar fi ceva. Să ascund tinereţea furată. Şi fiindcă nu a fost de ajuns cu tinereţea, să pun şi maturitatea furată. Până hăt încoace la… 53-55 de ani. Le-aş pune rame şi titluri pompoase. Apoi să se numească dacă se poate... Renoar, Picasso, poate Aman, Luchian, Grigorescu.
Oare ar face ceva?
Să fie cu anotimpuri de vară şi iarnă. Primăvară şi toamnă. Cu obuziere şi tancuri, ori altceva cu spital. Spital militar. Poate au valoare, poate fac bani. Poate şi viaţa înseamnă valoare? Apoi totul avut în cap ar putea fi ascuns ori are valoare? Dar grijile cotidiene care ne macină pe fiecare în parte? Sunt oare lucruri minuscule? Să le găsească alţii peste ani. Ori poate, mai ştii, ăştia. Iluminaţii! Să spună că fiecare în parte face câte 100000 de euro. Să fiu anchetat şi închis. Poate aşa aş şti că am valoare. Că fiecare zi de penitenţă în ţara mea înseamnă valoarea mea. Că nu am ştiut. Că am avut şi nu mi s-a dat. Că mi s-a luat mai degrabă. Totul!
Dar nu am eu norocul acela. Aşa că las peretele în pace. Apoi dacă-l stric risc să-mi cadă casa pe cap. Poate şi aşa o să cadă. La un cutremur mai mare. Doar reuşesc să mă mint. O fac zilnic. Important este că-mi iese şi bine. Uneori prea bine. Aşa că tac şi-mi spun:
“ Nu, nu te răzbuna. Lasă-i să creadă ca sunt mai puternici. Fă-le jocul, dar nu intra în el.”
Aşa că, murim azi... sau murim mâine! Nu putem şti ce zi va veni. Poate va veni şi ziua noastră? Deschid ochii larg şi mă uit pe geam. Am de plantat un trandafir. Pe cutie este mov deschis. Nu am trandafir mov. Voi vedea!!
Iar timpul se joacă. Mereu cu noi! Facem parte din volumul nostru cu România ascunsă. Noi, figuranţii... Alţii… cu tablourile şi banii!
Nani, nani, puiul mamii,
Somnul dulce să te-ajungă,
Ochişorul să nu-ţi plângă,
Visele să-ţi fie, toate,
Ca izvorul de curate.
Să creşti mândru şi voios,
Puiul mamii, dormi frumos.
Sper să nu fi adormit.
Ţara veghează pentru tine!

Acest material l-am scris în 2013. El îşi păstrează actualitatea şi importanţa. Mă bucur că am încă '5' în faţă. Nu mult!
Să-l recitim:

Despre dreptul la muncă până la 65 de ani

Ce înseamnă fiziologic vârsta de 65 de ani?
Acum să fim serioşi... noi românii nu ne putem compara cu orice altă ţară civilizată. Acolo alături de dreptul la muncă este statuat şi dreptul la odihnă, dreptul la civilizaţie, dreptul la cultură, dreptul de a avea asigurare medicală decentă, pensie decentă etc. Noi am preluat doar vârsta. Aflaţi că această vârstă la noi, cea de 65 de ani este depăşită de transformările fiziologice ale unei perioade cumulate cu încă minim 5 ani. Cu alte cuvinte la 60 de ani, noi romanii am avea 65 deja şi dreptul să… aşteptăm. Să aşteptăm al naturii drept capăt. Dacă o facem cât mai târziu este cu atât mai bine. Unele schimbări în temperamentul şi comportamentul oamenilor în vârstă sunt inevitabile. Este uneori greu de stabilit dacă ele sunt date de o depreciere neurologică sau mentală, deoarece ele pot fi date de situaţia fizică, psihologică şi socială . Diminuarea abilităţilor şi eficienţei fizice poate implica situaţia de a fi acceptat de altcineva, de obicei de cei din jur cu greu şi limite. Urmează izolarea dată de diminuarea firească a familiei prin plecarea fiilor, dispariţia contactelor profesionale cu colegii, moartea soţului/soţiei şi a prietenilor care se grăbesc, toate acestea pot afecta capacitatea de autoapreciere şi pot duce la afecţiuni organice definitive. În cele din urmă devii o povară îngăduită. Ca diferenţiere altfel a dus viaţa, altfel a „ars” un militar, altfel un civil. Nu trebuie să lupţi pentru a ţi se permite neapărat munca până la 65 de ani! Gândesc că unii din colegii mei, încă foarte activi, mai au între 3-5 ani de muncă. După 60 de ani greşelile lor pot fi fatale. Este problema lor, dar exemplul profesorului Haţieganu, renumitul creator de şcoală medicala clujeană îmi vine acum în minte. Omul eminent care nu a greşit aproape niciodată în diagnostic şi tratament, a greşit chiar cu propria persoană. Şi-a pus diagnosticul greşit sieşi, şi-a administrat prin colegii mai tineri, sceptici, tratamentul şi... a murit apoi liniştit. Desigur, sunt o mulţime de oameni vârstnici care îşi păstrează viu interesul pentru multe lucruri şi sunt mai activi ca niciodată. Dar pentru alţii este dificil, fie din cauza lipsei banilor suficienţi, fie din cauza singurătăţii, a incapacităţii fizice şi lipsei stimulării mentale. Ritmul schimbărilor din societatea modernă accentuează dezorientarea vârstnicilor, iar felul de viaţă modern nu-i prea ajută pe cei bătrâni. Iar noi la 60 de ani suntem deja bătrâni.
De aceea şi rata de moarte la militari este mult mai mare ca la civili. Cărămida cu care batem în pieptul care sună încă a aramă poate fi înşelătoare. Efectele acestor lucruri sunt deseori visarea, instabilitatea emoţională, apatia, neatenţia, resentimentele, uneori alcoolismul şi o stagnare mentală. Adică a ceea ce unii califică asta drept intrarea în senilitate inevitabilă. Atunci devenim penibili.
Dintr-un punct de vedere pozitiv însă, retragerea vremelnică, o îngrijire mai atentă a sănătăţii, o organizare potrivită a vieţii, o învăţare sau rememorare a ceea ce ai uitat, pot transforma vârsta, apoi după 70 de ani senectutea, într-o vârstă a unor noi oportunităţi şi noi experienţe. Cât o vrea bunul Dumnezeu! Dar nu ca muncă neapărat plătită, ci doar ca hobby. Evident această situaţie de dorit este mai accesibilă celor cu familii, celor care au încă armonie în societate şi în care ambii membrii, soţ-soţie, beneficiază de o sănătate satisfăcătoare şi de mijloacele financiare adecvate. Pentru-că singurătatea este cel mai mare duşman al omului în vârstă.
O dată cu îmbătrânirea, memoria, gândirea şi funcţiile mentale complexe îşi diminuează ritmul şi capacitatea. Oboseşte creierul. Iar când creierul oboseşte prea tare este bine să...tacem. Şi desigur să nu mai iei decizii!