marți, 26 septembrie 2017

Între păsări
Cum nu suntem două păsări,
Sub o straşină de stuf,
Cioc în cioc să stăm alături
Într-un cuib numai de puf !
Nu mi-ai scoate oare ochii
Cu-ascuţitul botişor
Şi alăturea cu mine
Sta-vei oare binişor?
Parcă mi te văd, drăguţă,
Că îmi zbori şi că te scap,
Stând pe gard, privind la mine,
Ai tot da cochet din cap.
Iară eu suit pe casă
Şi plouat de-atât amor,
M-aş umfla ursuz în pene
Şi aş sta într-un picior.
Mihai Eminescu
Suntem o lume pierdută. Undeva la o margine de univers. Pare interesant începutul nu-i aşa!? Dar nu vreau să scriu despre univers. O fac alţii mai bine ca mine. Privesc condiţia noastră. Suntem prinşi, suntem captivi în ea. Avem libertatea şi să ieşim. Dar unde să te duci? Putem fi spontani, putem fi interesanţi. Putem avea densitate. Esenţă. Până la urmă suntem colecţionari. Eu sigur de antipatii. Uneori am insatisfacţii. Dar degeaba le am! Tot aia este. Lumea continuă şi fără mine. Ce însemni tu ca om? Atunci, văd din ce în ce mai des, fără un motiv anume, plec. Unde mă duce drumul. Privesc pădurea de departe. Acum ar putea fi o destinaţie bună. Să privesc căderea frunzei. Să-mi iasă toţi „gărgăunii” din cap. Interesantă această pendulare prin aer a frunzei până pe pământ. Rolul ei a luat sfârşit. Dar este prea frig. Hotărât fiind să mă întorc, soarele acum, spre seară, a ieşit amăgindu-mă ca şi cum m-ar invita să continuu drumul. Fără să vreau am ajuns cred într-o grădină. Fără garduri, fără porţi. M-am gândit că aş putea fi acuzat de încălcarea proprietăţii. Aşa că mă grăbesc să ies. Dar nu am putut trece fără a observa pomii. Odată erau poate frumoşi, îngrijiţi. Acum sunt uitaţi. Parcă îmi amintesc proprietarul, cred dispărut de mult. Era un om rău. Copil fiind prin colbul drumul mă jucam cu prietenul meu. A trecut el cu carul mare tras de doi boi imenşi. Căruţa plină de fructe frumoase. Florin nu a putut rezista tentaţiei şi poftei şi a cerut câteva mere. I-a dat, nu pot spune. Dar nu am înţeles atunci de ce le-a aruncat pe jos, în praful drumului. Merele s-au crăpat şi murdărit în drum. Omul a murit demult, Florin prietenul copilăriei la fel. Acum fructe rare şi mici erau printre ramurile pomilor. M-am întins după un măr. Roşu, Ionatan. Viermănos şi mic. L-am muşcat acolo unde era bun. Rar mi-a fost dat să simt aşa savoare. Atâta dulceaţă şi atât gust. Poate l-aş fi aruncat, dar am crezut în bunătatea esenţei lui. Bine am făcut! Aceasta este subtila uşurinţă a noastră, faţă de lucrurile care ne înconjoară. Uneori găsim mireasma nesfârşită a viului.
A meritat drumul!?
Suntem oare o lume pierdută?

vineri, 1 septembrie 2017

Cuvântul de dincolo de tăcere
“La început era Cuvântul (logos), şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu.” Evanghelia după Ioan
Zi după zi. Seară după seară. Ne trezim dând cortina vieţii la o parte pentru o nouă reprezentaţie. Ne spălăm, ne punem masca şi hainele deghizării zilnice şi ieşim pe scena vieţii noastre. Oferim şi asistăm la spectacolul nostru unic. Uneori este memorabil, alteori deplorabil. Uneori este bine regizat. Cu migală, îndrăzneală şi curaj. Alteori este prost, ieftin şi de duzină. Uneori este chiar de prost gust. Dar cel mai rău este că suntem părtaşi jocului impus. Că suntem figuranţi, simpli figuranţi al teatrului prost, vrednic de plâns. Iar producătorii râd de noi. Asistă, glumesc, fac pariuri. Jucăm gratuit şi nu vedem asta. Nu înţelegem rostul. La final , dar mai ales după mult timp, aflăm că totul s-a decontat. Am plătit scump participarea noastră negândită.
M-am întrebat de ce oare apostolul Ioan, cel mai iubit dintre apostoli şi-a început Evanghelia scriind „cuvântul” ca început? A ştiut că cuvântul este vibraţie? A ştiut... existenţa este vibraţie.
Masaru Emoto, savant de origine japoneză a înţeles asta. Fiecare lucru, fiinţă, tot ce există în Univers are propria sa frecvenţă care este unică, astfel că putem spune că întreg Universul este în stare vibratorie. Datorită fizicii cuantice acest lucru a putut fi dovedit ştiinţific. Muzica, cuvintele, în general toate undele sonore sunt vibraţii. Iar apa este cea mai sensibilă la vibraţii. Iar noi suntem în majoritate apă. Fiziologul Claude Bernard a încercat primul calcul a apei noastre. Găsim între, ca medie 65-70 %. Ne naştem cu un procent mai mare, asemănător azotului aerului nostru, adică 78 %. Apoi scade spre 70%.
Dar vibraţia noastră ca oameni nu este bună? Încerci să te trezeşti de dimineaţă tonic, mergi pe stradă vioi, ascunzi cu grijă tăcerea ta interioară, râzi la glumele făcute ori citite, te amesteci printre oameni, răspunzi la întrebări, ignori suferinţa ta. Dar sufletul te doare. Tu îţi ignori durerea ta
Eşti întrebat cum te şimţi?
„ Bine. Sunt bine!”
Dar te minţi. De aceea insist cu întrebarea:
Spune-mi, cu adevărat, cum te simţi astăzi?
Răspunde cu curaj. Lasă masca. Spune că vrei, că vrei mai mult!
Doar noaptea când eşti doar tu singur, vorbindu-ţi ori privindu-te în oglinda imaginară a sufletului poţi să spui doar de tine auzit: „Am obosit!”
Iar vouă celor care mi-aţi făcut viaţa grea, vă mulţumesc. Vă mulţumesc pentru-că mi-aţi deschis ochii, că m-aţi făcut să gândesc şi să scriu acum, că o fac des, că mi-aţi arătat naivitatea mea, că m-aţi trădat şi uitat. Dar mi-aţi arătat şi puterea mea! Acum la început de toamnă ce promite „să fie nicicând mai frumoasă” îmi deschid şi fac inventarul sentimentelor mele. Renunţ la obsesiile vechi şi vorbele ştiut a fi meşteşugite cu minciună auzite!
Asta scriam acum trei ani. Acum privindu-mi un coleg de grupă şi facultate cu cătuşe care a refuzat ajutorul omului îmbrăcat militar la ieşirea din dubă, că doar este general, şi care avea puterea să zâmbească el fiind demis şi desigur nevinovat, mi-am spus ...a meritat?
Desigur nu!
Dar omul voia mai mult.
Bine ar fi ca oamenii să şi gândească. Iar Casa Naţională de Sănătate este o cloacă.
A lor!

vineri, 18 august 2017

Era ora 19:00 când am sosit în Curtea de Argeş. Oraşul denumit(de ei văd pe o reclamă) şi “mormântul regilor” sărbătorea zilele oraşului. Fum gros de mici şi peşte împuţit. Tot felul de tiribombe şi tot oraşul parcă era pe străzile înguste. Găsesc loc cu greu de parcare pe strada principală, unic sens, ieşirea spre Câmpulung. Vechiul hotel construit pe vremuri comuniste garnisit de un investitor strategic şi categorisit patru stele acum era plin. De altfel nici nu aş fi încercat o cazare. Doar ea, o noapte îmi înjumătăţea suma destinată întregii călătorii. Aşa că...stau puţin, dezmorţesc oasele, beau o cafea şi la drum cu speranţa cazării într-un motel decent. Asta ştiind ce mă aşteaptă. Un drum care aş fi vrut să-l fac pe lumină. Cred cel mai imposibil drum din România. O ruşine argeşană. Adică neputiinţa unei ţări ajunse pe mâna hoţilor politici de a construi un drum. După vreo patru kilometri dau de un motel. Plasat pe marginea drumul pe un dâmb. Opresc şi admir steagurile naţionale din Uniunea Europeană. Omul le-a cam pus pe toate. Să dea bine. La recepţie o doamnă. Să fie de vreo 44 de ani. Înţepată şi care mă ia repede.
-Vă rog ce doriţi?
-O cazare de o noapte. Pun o singură condiţie...
-Da, spuneţi...
-Vreau o cameră cu frigider. Nu mă interesează televizorul, aerul condiţionat. Vreau frigider şi grup sanitar propriu.
De altfel nici nu aveau aer condiţionat. Văd deja o figură acră, lungă.
-Nu avem frigidere în cameră. Dar pentru ce vă trebuie frigider?
Mă uit lung la ea. Pare o fiinţă raţiională.
-Pentru una... alta... doamnă! Să-mi pun un sandviş, o sticlă de bere, poate ...nevasta!
-Avem frigider aici jos. Puteţi pune aici.
-Deci să-mi pun berea jos şi să cobor dacă pe timpul nopţii mi-o fi sete în chiloţi.
Apoi spun poate se prinde de glumă.
-Sunteţi aici la recepţie şi noaptea?
Nu s-a prins.
-Care este preţul camerei, noi fiind trei. Adică eu, soţia şi fata?
-Nu avem decât camere matrimoniale.
Deja îmi formasem hotărărea dar continui...
-La ce preţ?
-La 150 de lei.
-150 de lei fără frigider. Şi cu fata ce fac?
-Mai luaţi o cameră ori luaţi un apartament.
-Cât costă un apartament?
- 230 de lei
- Costă puţin! Asta are frigider?
-Nu are...
Apoi strigă...
-Costele, apartamentele au frigider?
Vine Costel...
-Am domnule frigider cât dumneata de mare aici la subsol.
-Trebuia pus în camere omule!
Se uită urât la mine.
-Du-te domnule şi caută motel cu frigider!
-Mă duc, să fiţi sigur de asta.
Mă întorc şi plec. Omul cu numele Costel probabil soţul înţepatei dă să înjure. Mă întorc uşor. Sunt un om mare cu braţe tari. Se sperie şi tace. Îi spun doar atât.
- Mă fraiere, dimineaţă la plecarea mea aveai 230 de lei. Acum ai o...pulă. A ta!
Nimic din ceea ce am scris nu este imaginar!
A fost în seara de 15 spre 16 august. Seara Adormirii Maicii Domnului.

Am ajuns la ora 22:00 in Campulung. Nici aici nu am gasit cazare. Aceiasi oameni. La ora 0:30 eram in Brasov. Unde m-am cazat!

marți, 25 iulie 2017

Simplu, prea simplu...

Cu trupul plin de lene, la umbra nucului bătrân, înfipt bine în găoacea scaunului de pânză, privesc cerul. O după amiază dintre acelea eterne când aştepţi o boare de vânt.Timpul curge atât de lent încât mă simt ca într-un film vechi. Un western cu cowboys puşi pe hartă. Pupilele mi se închid, îmi curge prin vene lichide şi mă bucur că nu sunt orb.
 Câtă armonie este în natură! Caut o pauză în gânduri. Dar nu vin. Atunci caut să moţăiesc uşor. Bun ar fi un somn de vară. Un pui de somn. Nu vine nici el.
Ce să mai caut?
Că nu vine nici ea!
Nu mai caut. Stau în găoacea scaunului şi-mi pun un deget de lichid roşu portocaliu într-un pahar de sticlă cu fundul gros. Cu un cub de gheaţă!

"Trece soarele prin mine ca prin geam.
Ce mai sânt? Ce mai am?

Ce-am rămas?"

vineri, 23 iunie 2017

Sunt un om…
Trăim într-o lume urâtă. O lume ciudată care nu mai ştie nimic. Care nu mai vrea să ştie nimic. Spunem că suntem creştini dar suntem o lume lipsită de certitudini. Trăim acum într-o lume politică.
Iar noi ca oameni cum suntem?
Suntem urâţi, nu iubim natura, nu zâmbim, minţim, nu ne iubim pe noi. Nu iubim nici pe aproapele nostru şi nici ce lăsăm în urmă. Noi românii avem genele omului frumos, dar ajungem să fim urâţi.
Păcat!
Ne urâţeşte viaţa. Ne distruge propriile alegeri. Alegeri proaste totdeauna.
Şi dacă faci astea, simţi astea scrise mai sus, ei bine, vom fi niște oameni urâți. Prea urâţi!
Pentru că am adunat prea mulţi proşti. S-au format prea mulţi proşti.
S-a dorit a fi prea mulţi proşti.
Dreptatea este doar una.
Dreptatea este o VALOARE.
Dreptatea este o VIRTUTE.
Este juridică este etică. Este în dreapta libertăţii. Stă în faţa Binelui, Adevarului, Frumosului.
Dreptatea uneori trebuie să o cauţi. În tine însuţi. O găseşti... mergi mai departe. „Ară şi seamănă şi vei avea dreptate” – este îndemnul învăţaţilor. Sădeşte-o în suflet şi devii valoros. Ea creşte. Desigur găseşti opusul ei. Nedreptatea. Aceasta fiind dată de cei care o fac în raport cu tine. Sunt puşi, plătiţi să „caute” dreptatea.Lor! Mai este şi nedreptatea pe care ne-o facem noi înşine. Aceasta este chiar mai gravă. Dumnezeu ştie şi vede. Şi cu marea sa Dreptate împarte. Este Dreptatea curată şi ultimă!
Astăzi cineva se lamenta.
Ce poţi să-i mai spui unuia care a votat şi care şi acum deşi a greşit încă mai crede că a votat bine. Unui român, unui român care trăieşte din sudoarea palmelor. Desigur nu-i mai poţi spune nimic. Este un român prost. Este unul din cei care nu ştiu ce înseamnă să fii român, să fii ortodocs. Şi a ales! Şi crede că a ales bine!
Pe unul care spune mamei- Mutter , tării- Land. Iar acesta este şi se vede a fi român. Unul care nu are, ori nu v-a avea mormintele părinţilor în ţara asta încă numită România. Unuia care nu a avut bunicul, ori străbunicul, luptător pentru glia românească. În 1877, 1914, ori 1944.
Nu mai poţi spune nimic!
Taci!
Ştiu cum sunt, ştiu ce sunt
Sunt... într-o lume nebună
Îmi iau avânt, încerc să visez
Dar… într-o lume nebună,
Chiar dacă sunt pe drum
Mă împiedic mereu… într-o lume nebună
Nu mai pot face nimic să o schimb,
Deoarece trăiesc…
într-o lume nebună!

sâmbătă, 17 iunie 2017

„I've lived long enough to have a few ex-friends in my closet”
„Am trăit suficient de mult pentru a avea câţiva foşti prieteni, în dulapul meu.”
Prietenia are deşi nu ar tebui să aibă o mare fragilitate. Suntem depozitari de viaţă trăită. Adunăm bune, adunăm rele. Dar avem şi principii, valori, limite. Poate reuşim şi prietenii. Prieteniile coplilăriei, gimnaziului, liceului, facultăţii, apoi maturităţii. Cele din facultate ori maturitate au servit, servesc, unui scop mare în viaţă. Altele au fost pur şi simplu proaste alegeri. Unele dintre ele încă ne bântuie amintirile ori visele nopţii. Vorbind despre prietenie, considerând prietenii ca fiind unici, situaţie ori distanţă, greutăţi, găsim puţinătatea ori raritatea ei. Iar prietenia este ceva deliberat, fără schimb şi fără plată. Iar dacă eu am fost, sunt, sincer, aceste aspecte nu sunt simple break-upuri. De aceea ţin la acest concept complex. De aceea se pierd prietenii. Relatia bilaterală pierdută nu se mai reface. Este ca şi cum ai înnoda ceva. Oricât de fin, oricât de abil ar fi nodul, el se vede. Şi chiar dacă nu s-ar vedea, în suflet unde nu se vede, este rupt .
Ce sunt prieteniile FB?
Ei bine, sunt momente când ai nevoie de suport. Atunci prieteniile te pot scoate din starea ta, te pot chiar distanţa, distra. Alteori te irită! Adică prietenii prietenilor. La urma urmei ce poţi cere unei reţele sociale? Sunt câteva reţele de socializare. FB este cel mai larg utilizat. „Oamenii sunt de obicei prieteni cu persoanele care le împărtăşesc valorile şi interesele. Ei tind să interacţioneze mai mult cu aceştia, creându-se astfel un fenomen de apropiere cu semenul tau". Unii îl aleg doar pentru a-şi lărgi prieteniile. Şi-au propus doar asta, adică număr. Altii, nu intervin, doar dau “hrană” de mestecat. Ei sunt creatorii, mult prea sus pentru a comenta. Alţii, majoritatea, ataşează o poza din tinereţe, ori o altă poza care dă bine, un nume real, sau inventat, o situaţie paşaportală nu tocmai exactă şi…liber la joc. Iar numărul de prieteni, să fim serioşi, nu ar trebui să depăşească 150, maxim 200. Când cauţi un prieten cred că a studia lista de prieteni aleasă de el reflectă la urma urmei felul tău, modul tău de gândire, precum vorba celebră; Spune-mi cu cine te "asociezi" ca să îţi spun cine eşti... Mai mulţi prieteni de 200 reflectă altceva. O trăire ascunsă, o dorinţă, poate o chemare. Oricum prietenii de 2000-2500, ori mai mult, reprezintă o mare ipocrizie. 
Acum despre socializare pe reţeaua platformă celebră atât de larg si deschis dată nouă. O greşeală pe Facebook se poate transforma uşor într-un conflict offline şi te poate costa o prietenie adevărată. De asta sunt setările care văd nu sunt folosite. Apoi informaţia. Odată plecată este publică, poate fi folosită împotriva ta. Nu degeaba fraza celebra americană. Apoi gândeşte-te de două ori la pozele ataşate. La fel, odată publicate pot fi folosite împotriva ta.
Deci: dai informaţia, dai poza, ţi se ştie adresa. Adică tot. Mai urmează omul care sună la uşa ori poarta ta. Nu sună de două ori. Are tot!
La o analiză obiectivă cu ce te alegi? De multe ori cu nimic, mesaje goale, unele lipsite de conţinut. Puţini sunt creatori, puţini aduc esenţă, valoare. Dar FB este până la urma o bârfă. O bârfă modernă, uneori cu mari accente intelectuale.Tot mai multe persoane suferă o reacţie de respingere a Facebook-ului. Iar odată ce-ţi transferi online prieteniile, le poţi considera ca şi pierdute. Apoi sunt comentariile politice. Unii simt repulsie; „aici orice... dar nu politică” par a spune! Este un punct de vedere. Dar văd că se aleg, demit, preşedinţi!
Rezumând pot spune doar atât: cei mai mulţi preferă să rămână în cercul lor de prieteni şi să îi ignore pe cei care au alte păreri.
Să vezi acum ce-mi gândesc prietenii!?
Dar am!?

marți, 16 mai 2017

Banca de la drum…
Da, desigur mi-am amintit. Este pusă la drum, lipită de gard. Aşteaptă.
Aşteaptă trecătorul obosit să se aşeze. Să-şi tragă sufletul şi să bea o cană cu apă rece. Să-şi şteargă sudoarea frunţii sub umbra copacului. Şi să zăbovească preţ de câteva minute pentru odihna picioarelor şi sufletului. O străveche legendă persană povesteşte despre povara omului aflat pe un drum fără sfârşit. Neştiutor de odihnă ori zăbava vieţii, călătorul nostru era împovărat prin groaznice şi felurite mijloace... Era bagajul vieţii sale, iar drumul obositor totdeauna. Pe spate purta in mare sac greu încărcat cu felurite obiecte, de piept îi atârna un burduf mare, plin cu apă. În mâini, că şi mâinile erau folosite, ţinea în stânga un uriaş bolovan, iar în cea dreapta o grea bucată de metal. Iar pentru că nu era destul, la gât, era încins cu o funie noduroasă şi roasă, de care era agăţată o piatră de moară.
Iar omul căra neîncetat, zi de zi povara lui. Cel mai greu moment era la răscrucea de drumuri. După ce urca pe poteci stâncoase, abrupte, obosit şi însetat cu speranţa găsirii unui luminiş şi o porţiune mai lină de drum, în faţa sa apare o răscruce de drumuri. Se uita în ambele direcţii şi nu ştia ce să aleagă. Ar alege poteca nouă în speranţa că drumul ar fi mai lin, mai sigur. Dar dacă nu este aşa? Dacă va privi în urma şi va regreta că nu şi-a continuat drumul pe care îl ştia? Dacă nu se va mai putea întoarce? Şi o lua tot pe cel ştiut. Până într-o zi când un om cu mila Domnului i-a spus de ce cară sacul acela greu în spate. S-a gândit de ce? "Ei, că bine zici!" a exclamat omul." Cum de nu mi-am dat seama până acum?" Apoi, a aruncat cu năduf sacul. Apoi un alt om i-a zis de burduf. Aruncă burduful. Apoi bolovanul din mâna stângă. Urmează metalul din mâna dreaptă. Era vremea apusului, iar omul nostru a rămas cu privirea aţintită către ultimele raze de soare de la apus. A văzut o bancă la drum şi pentru prima oară a înţeles rostul ei. S-a aşezat şi s-a cercetat pe el însuşi. Şi-a văzut apoi piatra de moară care-i atârna de gât. Dintr-o dată, a mai priceput ceva, că aceasta era ultima sa povară care îl împiedica să îşi înalte capul spre ceruri. Şi-a desprins de pe trup piatra de moară şi a aruncat-o cât a putut mai departe, cu năduful şi eliberarea deopotrivă simţită. După care, păşind uşor ca un fulg de nea, pe drumul învăluit de umbrele serii şi lăsarea nopţii şi-a reînceput călătoria. Vieţii. Era liber!
Iar cine pune banca, ca şi pomul, la drum, este un om bun.
Şi banca dar şi pomul sunt pentru bucuria şi mulţumirea drumeţului.