vineri, 23 iunie 2017

Sunt un om…
Trăim într-o lume urâtă. O lume ciudată care nu mai ştie nimic. Care nu mai vrea să ştie nimic. Spunem că suntem creştini dar suntem o lume lipsită de certitudini. Trăim acum într-o lume politică.
Iar noi ca oameni cum suntem?
Suntem urâţi, nu iubim natura, nu zâmbim, minţim, nu ne iubim pe noi. Nu iubim nici pe aproapele nostru şi nici ce lăsăm în urmă. Noi românii avem genele omului frumos, dar ajungem să fim urâţi.
Păcat!
Ne urâţeşte viaţa. Ne distruge propriile alegeri. Alegeri proaste totdeauna.
Şi dacă faci astea, simţi astea scrise mai sus, ei bine, vom fi niște oameni urâți. Prea urâţi!
Pentru că am adunat prea mulţi proşti. S-au format prea mulţi proşti.
S-a dorit a fi prea mulţi proşti.
Dreptatea este doar una.
Dreptatea este o VALOARE.
Dreptatea este o VIRTUTE.
Este juridică este etică. Este în dreapta libertăţii. Stă în faţa Binelui, Adevarului, Frumosului.
Dreptatea uneori trebuie să o cauţi. În tine însuţi. O găseşti... mergi mai departe. „Ară şi seamănă şi vei avea dreptate” – este îndemnul învăţaţilor. Sădeşte-o în suflet şi devii valoros. Ea creşte. Desigur găseşti opusul ei. Nedreptatea. Aceasta fiind dată de cei care o fac în raport cu tine. Sunt puşi, plătiţi să „caute” dreptatea.Lor! Mai este şi nedreptatea pe care ne-o facem noi înşine. Aceasta este chiar mai gravă. Dumnezeu ştie şi vede. Şi cu marea sa Dreptate împarte. Este Dreptatea curată şi ultimă!
Astăzi cineva se lamenta.
Ce poţi să-i mai spui unuia care a votat şi care şi acum deşi a greşit încă mai crede că a votat bine. Unui român, unui român care trăieşte din sudoarea palmelor. Desigur nu-i mai poţi spune nimic. Este un român prost. Este unul din cei care nu ştiu ce înseamnă să fii român, să fii ortodocs. Şi a ales! Şi crede că a ales bine!
Pe unul care spune mamei- Mutter , tării- Land. Iar acesta este şi se vede a fi român. Unul care nu are, ori nu v-a avea mormintele părinţilor în ţara asta încă numită România. Unuia care nu a avut bunicul, ori străbunicul, luptător pentru glia românească. În 1877, 1914, ori 1944.
Nu mai poţi spune nimic!
Taci!
Ştiu cum sunt, ştiu ce sunt
Sunt... într-o lume nebună
Îmi iau avânt, încerc să visez
Dar… într-o lume nebună,
Chiar dacă sunt pe drum
Mă împiedic mereu… într-o lume nebună
Nu mai pot face nimic să o schimb,
Deoarece trăiesc…
într-o lume nebună!

sâmbătă, 17 iunie 2017

„I've lived long enough to have a few ex-friends in my closet”
„Am trăit suficient de mult pentru a avea câţiva foşti prieteni, în dulapul meu.”
Prietenia are deşi nu ar tebui să aibă o mare fragilitate. Suntem depozitari de viaţă trăită. Adunăm bune, adunăm rele. Dar avem şi principii, valori, limite. Poate reuşim şi prietenii. Prieteniile coplilăriei, gimnaziului, liceului, facultăţii, apoi maturităţii. Cele din facultate ori maturitate au servit, servesc, unui scop mare în viaţă. Altele au fost pur şi simplu proaste alegeri. Unele dintre ele încă ne bântuie amintirile ori visele nopţii. Vorbind despre prietenie, considerând prietenii ca fiind unici, situaţie ori distanţă, greutăţi, găsim puţinătatea ori raritatea ei. Iar prietenia este ceva deliberat, fără schimb şi fără plată. Iar dacă eu am fost, sunt, sincer, aceste aspecte nu sunt simple break-upuri. De aceea ţin la acest concept complex. De aceea se pierd prietenii. Relatia bilaterală pierdută nu se mai reface. Este ca şi cum ai înnoda ceva. Oricât de fin, oricât de abil ar fi nodul, el se vede. Şi chiar dacă nu s-ar vedea, în suflet unde nu se vede, este rupt .
Ce sunt prieteniile FB?
Ei bine, sunt momente când ai nevoie de suport. Atunci prieteniile te pot scoate din starea ta, te pot chiar distanţa, distra. Alteori te irită! Adică prietenii prietenilor. La urma urmei ce poţi cere unei reţele sociale? Sunt câteva reţele de socializare. FB este cel mai larg utilizat. „Oamenii sunt de obicei prieteni cu persoanele care le împărtăşesc valorile şi interesele. Ei tind să interacţioneze mai mult cu aceştia, creându-se astfel un fenomen de apropiere cu semenul tau". Unii îl aleg doar pentru a-şi lărgi prieteniile. Şi-au propus doar asta, adică număr. Altii, nu intervin, doar dau “hrană” de mestecat. Ei sunt creatorii, mult prea sus pentru a comenta. Alţii, majoritatea, ataşează o poza din tinereţe, ori o altă poza care dă bine, un nume real, sau inventat, o situaţie paşaportală nu tocmai exactă şi…liber la joc. Iar numărul de prieteni, să fim serioşi, nu ar trebui să depăşească 150, maxim 200. Când cauţi un prieten cred că a studia lista de prieteni aleasă de el reflectă la urma urmei felul tău, modul tău de gândire, precum vorba celebră; Spune-mi cu cine te "asociezi" ca să îţi spun cine eşti... Mai mulţi prieteni de 200 reflectă altceva. O trăire ascunsă, o dorinţă, poate o chemare. Oricum prietenii de 2000-2500, ori mai mult, reprezintă o mare ipocrizie. 
Acum despre socializare pe reţeaua platformă celebră atât de larg si deschis dată nouă. O greşeală pe Facebook se poate transforma uşor într-un conflict offline şi te poate costa o prietenie adevărată. De asta sunt setările care văd nu sunt folosite. Apoi informaţia. Odată plecată este publică, poate fi folosită împotriva ta. Nu degeaba fraza celebra americană. Apoi gândeşte-te de două ori la pozele ataşate. La fel, odată publicate pot fi folosite împotriva ta.
Deci: dai informaţia, dai poza, ţi se ştie adresa. Adică tot. Mai urmează omul care sună la uşa ori poarta ta. Nu sună de două ori. Are tot!
La o analiză obiectivă cu ce te alegi? De multe ori cu nimic, mesaje goale, unele lipsite de conţinut. Puţini sunt creatori, puţini aduc esenţă, valoare. Dar FB este până la urma o bârfă. O bârfă modernă, uneori cu mari accente intelectuale.Tot mai multe persoane suferă o reacţie de respingere a Facebook-ului. Iar odată ce-ţi transferi online prieteniile, le poţi considera ca şi pierdute. Apoi sunt comentariile politice. Unii simt repulsie; „aici orice... dar nu politică” par a spune! Este un punct de vedere. Dar văd că se aleg, demit, preşedinţi!
Rezumând pot spune doar atât: cei mai mulţi preferă să rămână în cercul lor de prieteni şi să îi ignore pe cei care au alte păreri.
Să vezi acum ce-mi gândesc prietenii!?
Dar am!?

marți, 16 mai 2017

Banca de la drum…
Da, desigur mi-am amintit. Este pusă la drum, lipită de gard. Aşteaptă.
Aşteaptă trecătorul obosit să se aşeze. Să-şi tragă sufletul şi să bea o cană cu apă rece. Să-şi şteargă sudoarea frunţii sub umbra copacului. Şi să zăbovească preţ de câteva minute pentru odihna picioarelor şi sufletului. O străveche legendă persană povesteşte despre povara omului aflat pe un drum fără sfârşit. Neştiutor de odihnă ori zăbava vieţii, călătorul nostru era împovărat prin groaznice şi felurite mijloace... Era bagajul vieţii sale, iar drumul obositor totdeauna. Pe spate purta in mare sac greu încărcat cu felurite obiecte, de piept îi atârna un burduf mare, plin cu apă. În mâini, că şi mâinile erau folosite, ţinea în stânga un uriaş bolovan, iar în cea dreapta o grea bucată de metal. Iar pentru că nu era destul, la gât, era încins cu o funie noduroasă şi roasă, de care era agăţată o piatră de moară.
Iar omul căra neîncetat, zi de zi povara lui. Cel mai greu moment era la răscrucea de drumuri. După ce urca pe poteci stâncoase, abrupte, obosit şi însetat cu speranţa găsirii unui luminiş şi o porţiune mai lină de drum, în faţa sa apare o răscruce de drumuri. Se uita în ambele direcţii şi nu ştia ce să aleagă. Ar alege poteca nouă în speranţa că drumul ar fi mai lin, mai sigur. Dar dacă nu este aşa? Dacă va privi în urma şi va regreta că nu şi-a continuat drumul pe care îl ştia? Dacă nu se va mai putea întoarce? Şi o lua tot pe cel ştiut. Până într-o zi când un om cu mila Domnului i-a spus de ce cară sacul acela greu în spate. S-a gândit de ce? "Ei, că bine zici!" a exclamat omul." Cum de nu mi-am dat seama până acum?" Apoi, a aruncat cu năduf sacul. Apoi un alt om i-a zis de burduf. Aruncă burduful. Apoi bolovanul din mâna stângă. Urmează metalul din mâna dreaptă. Era vremea apusului, iar omul nostru a rămas cu privirea aţintită către ultimele raze de soare de la apus. A văzut o bancă la drum şi pentru prima oară a înţeles rostul ei. S-a aşezat şi s-a cercetat pe el însuşi. Şi-a văzut apoi piatra de moară care-i atârna de gât. Dintr-o dată, a mai priceput ceva, că aceasta era ultima sa povară care îl împiedica să îşi înalte capul spre ceruri. Şi-a desprins de pe trup piatra de moară şi a aruncat-o cât a putut mai departe, cu năduful şi eliberarea deopotrivă simţită. După care, păşind uşor ca un fulg de nea, pe drumul învăluit de umbrele serii şi lăsarea nopţii şi-a reînceput călătoria. Vieţii. Era liber!
Iar cine pune banca, ca şi pomul, la drum, este un om bun.
Şi banca dar şi pomul sunt pentru bucuria şi mulţumirea drumeţului.

joi, 11 mai 2017

“Cu mine se petrece ceva. O viaţă de om.”
Parafrazând, ce înseamnă o viaţă de om. NIMIC! Dar reciproca este valabilă?
Nu! Nimicul nu valorează cât o viaţă de om.
Cât trăieşte un om? Să zicem 75 de ani. Câte zile sunt? Vreo 27000 de zile. Vi se par multe? Eu spun iar… nu! Cu siguranţă, nu! 
Dacă sunt atât de puţine zile, te întreb: cum vrei să-ţi trăieşti zilele? Iar zilele sunt, vă repet… puţine! Din ele scădem şcoala, formarea ta, adică, la mine vreo 20 de ani, egal 7300 zile. Rămân 20000 de zile. Şi iar scădem! Cu ce rămânem? Cu mai nimic! În definitiv nu anii vieţii contează. Contează viaţa din anii tăi.
Adunăm în schimb.
De exemplu, regrete.
Întrebat ce părere are despre regret, romancierul englez Charles Dickens a răspuns că „regretul este sursa naturală a firelor de păr alb". Toţi oamenii au regrete. De muncă, de iubiri. Nu scriu despre ele, nu sunt în dispoziţia necesară. Uite, la schimb, oamenii au doar un singur regret major vizavi de sănătate, şi anume că nu s-au îngrijit de sănătatea lor atunci când au avut ocazia şi resursele necesare în acest scop.
Aşa rămâi fără dinţi, fără păr, fără multe.
La final pun o întrebare, poate fi o reflecţie.
Întreabă-te totdeauna când te afli de partea majorităţii dacă este bine?
Eu zic să nu te grăbeşti şi să reflectezi puţin.
Şi caută o rulotă...
autorulotă!

luni, 8 mai 2017

Drumuri în inimă
Cine eşti tu?
Ce te doare atât de tare?
Tu eşti omul din drum, eşti omul care ai vrea să fii mereu pe drum. Drumul este o bucurie, drumul este o cale. Şi ca totul să nu ajungă să fie prea târziu, când nu mai ai nimic de pierdut, când încetezi să mai fii cine erai, poţi primi totul, poţi să te regăseşti. Atunci caută şi mergi alegând drumurile din inimă. Şi oricare ar fi drumul tău pune-i acestuia suflet. Nu ai nevoie de hartă sau ghid, doar mergi pe el. Întreabă-te mereu dacă drumul este ghidat de inimă şi nu vei greşi.
Câţi oameni crezi că au curajul să-şi urmeze inima?
Eu cred că puţini!
Este mai bine să aplici propria lege decât să-ţi impună alţii legile lor, este bine să mori în propria lege, decât în legea altcuiva.
Deci, aşează-te puţin şi…mergi, nu sta!
Şi da, uită că uneori suntem masochişti, că ne place să simţim durerea, să o suportăm cu stoicism, să strângem din dinţi şi să arătăm cât putem fi de fraieri, da... fraieri, că nu vedem golul de lângă noi.
Atunci nu mai ai decât o şansă.
Să pleci pe drum, pe drumul
... din inimă.

joi, 20 aprilie 2017

Mâna...
Despre mână se poate scrie la nesfârşit. Acum de dimineaţă, privind lucrarea naturii, în sfântă zi de Vineri cu Izvorul Tămăduirii, cu mânuţele mele trebuie să fac pârtie până la poartă să pot ieşi după banala pâine zilnică. Aşa că, dacă nu v-aţi hotărât încă cu cheltuirea banilor avuţi în plus de 1 Mai zis odată şi muncitoresc, veniţi aici la săniuş. Un strat bun de zăpadă, să tot fie acum vreo 20 cm. care creşte văd... vă aşteaptă!
Legat de mână îmi vin în minte două fraze spune inegalabil de marele dispărut Gheorghe Dinică. Prima ar fi exprimarea presupusă a fi a lui Bastus trădătorul dac. Unii ar putea spune că ar fi primul şi formatorul liniei genetice la români. Că vezi bine de atunci să tot avem de alde ăştia. Vorbele sună aşa: "În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a crescut şi care m-a hrănit şi am privit râzând cum ai mei se stingeau de sete pe ziduri". Cealaltă zicere ar fi: "Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!"
Magistral!
Dacă tot scriu despre mână, nu pot să nu văd "mânărelile" altora. Ale foştilor, ale actualilor. Ale unuia parşiv până-n măduva oaselor care cândva ne spunea despre un pian. Un pian dus pe scări, dar care zicere nu o ştia complet făcându-mă să o completez: „mai uşor cu pianul pe scări, că se varsă clapele!”. Vorbe care precum la cuvintele biblice cu Cezarul, scrise de evanghelistul Matei, sunt oprite tot la jumătate de mulţi, determinându-mă iar să completez: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei, 22, 17-22).
Acum legat de Cezar, Cezarul nostru când vine din vacanţă?
Dacă respectă vacanţa elevilor ar mai avea pănă-n 2 Mai. Aşa că trai nenică, nu-l doare nici în bască acolo la căldurică sub umbreluţă!
La final, că asta este finalul, propun să reflectăm despre mână.
Mâna noastră care face multe!
Închei cu: “Când strigi un câine, să nu ai băţ în mână.”

joi, 6 aprilie 2017

Oameni şi oameni.
(cum este treaba aia cu... „prost să fii, noroc să ai…”)
Sunt oameni cu noroc, sunt oameni fără noroc. Oameni care cred în noroc, oameni care nu cred în noroc.
Cei care au noroc… au de toate. Au reputaţie, au bani, au o carieră de succes, au impact la oameni. Dar mai au ceva. Au viitor. Adică un trai bun asigurat. Trei, patru, cinci ani. Uneori un deceniu şi chiar peste. Apoi după norocul avut, se descurcă prin ceea ce i-au dat cei cinci, ori cei zece ani de noroc prin tot ce au adunat. Prin legea făcută lor, prin darul, prin învârteala lor. Acum când scriu privesc pe geam cum dă să burniţeze, după o zi, cea de ieri, tot urâtă, umedă şi progresiv rece.
Ce bine ar fi undeva unde afară sunt 20-25 de grade. Nu avem noroc nici de primăvară. Mă uit la florile caişilor, cireşilor şi vişinilor. Pleoştite ca vremurile.
Dar... eu sunt un om fără noroc. Iar dacă ar fi să scriu opusul, eu fiind făr’ de noroc cum am scris, adică cu 'ghinion', un opus evident ipotetic, se cuvine a aminti că pe lângă noroc, nu am reputaţie, nu am bani, nu am o carieră de succes, nu am impact la oameni, adică cele scrise oamenilor cu noroc… şi peste toate, nu am viitor.
Analizând scrisele descopăr un adevăr. Un mare adevăr.
SUNT ROMÂN!
Să fiu liniştit îmi spun...
Aşa suntem milioane!
Dacă nu am noroc… sunt fericit? De fapt ce este fericirea?
Poate un mod de viaţă, un mod de a trăi viaţa. Iar fericit este cel care are lângă el oamenii potriviţi. Biruinţa fericirii poate nu fi totdeauna posibilă, iar încercarea este obligatorie.
Acum când scriu, fata mea îmi spune tot ceva despre noroc. „Este corect tatii ca unii ieri să fie ...?” Adică cum... întreb eu, fiind cu războiul în cap. Tocmai americanii au bombardat Siria şi-i groasă. Ne dă asta o săptămâna cu adevărat neagră. Ori poate un început negru. Cine ştie?
Deci ce spuneam...
Treabă de “noroc”!
Cât despre povaţa din titlu... cred că au greşit românii proverbul!