Cu sufletul pe gânduri.
Ar trebui să tac. Să tac mult. Să tac când nu scriu.
Ar trebui să observ, să ascult, să citesc.
Tot când nu scriu.
Uneori visez când nu scriu. Ori să fug, ori să mă ascund. Cu tot cu gânduri.
Dar tot să nu scriu!
Aduni. Aduni mult. Prea mult cât poţi duce. Se adună apoi mult prea mult. Prea mult în suflet. Nu mai poţi, presiunea este prea mare...
şi atunci trebuie să scriu!

Scriu tot ce am adunat...
adică: visările, observaţiile, tăcerile toate, ascultările inimii.
Iar inima duce. Duce mult!
Trebuie doar ordonate, aşezate frumos sub litera cuvântului.
Apoi mă îndoiesc.
Trebuiau scrise?
Iar dacă au fost scrise, trebuiau şi citite?
De alţii!
Mă îndoiesc, deci exist, sunt chiar viu! Iar din îndoiala mea mi-am luat suficient de multă speranţă. Iar prin şi cu speranţă rezist. Rezist să trec prin viaţă. Sa fiu curat şi să-mi păstrez sufletul pentru totdeauna tânăr.
Se spune că îndoiala a început într-o zi cu ploaie.
Iar îndoiala ce este?
Adună multă neputinţă, apoi ezitare. Devine un fel de presentiment. Când sufletul stă la îndoială. Un motiv neînsemnat, ori poate cu valoare îl împinge într-o parte sau într-alta.
Nu o spun doar eu!
Depinde unde se duce. Iar de se duce undeva unde este mai rău ar fi ca şi cum aş fi uitat ceva acasă şi de care acum am mare nevoie.

Şi iar incep să tac!