Acest material l-am scris în 2013. El îşi păstrează actualitatea şi importanţa. Mă bucur că am încă '5' în faţă. Nu mult!
Să-l recitim:
Să-l recitim:
Despre dreptul la muncă până la 65 de ani
Ce înseamnă fiziologic vârsta de 65 de ani?
Acum să fim serioşi... noi românii nu ne putem compara cu orice altă ţară civilizată. Acolo alături de dreptul la muncă este statuat şi dreptul la odihnă, dreptul la civilizaţie, dreptul la cultură, dreptul de a avea asigurare medicală decentă, pensie decentă etc. Noi am preluat doar vârsta. Aflaţi că această vârstă la noi, cea de 65 de ani este depăşită de transformările fiziologice ale unei perioade cumulate cu încă minim 5 ani. Cu alte cuvinte la 60 de ani, noi romanii am avea 65 deja şi dreptul să… aşteptăm. Să aşteptăm al naturii drept capăt. Dacă o facem cât mai târziu este cu atât mai bine. Unele schimbări în temperamentul şi comportamentul oamenilor în vârstă sunt inevitabile. Este uneori greu de stabilit dacă ele sunt date de o depreciere neurologică sau mentală, deoarece ele pot fi date de situaţia fizică, psihologică şi socială . Diminuarea abilităţilor şi eficienţei fizice poate implica situaţia de a fi acceptat de altcineva, de obicei de cei din jur cu greu şi limite. Urmează izolarea dată de diminuarea firească a familiei prin plecarea fiilor, dispariţia contactelor profesionale cu colegii, moartea soţului/soţiei şi a prietenilor care se grăbesc, toate acestea pot afecta capacitatea de autoapreciere şi pot duce la afecţiuni organice definitive. În cele din urmă devii o povară îngăduită. Ca diferenţiere altfel a dus viaţa, altfel a „ars” un militar, altfel un civil. Nu trebuie să lupţi pentru a ţi se permite neapărat munca până la 65 de ani! Gândesc că unii din colegii mei, încă foarte activi, mai au între 3-5 ani de muncă. După 60 de ani greşelile lor pot fi fatale. Este problema lor, dar exemplul profesorului Haţieganu, renumitul creator de şcoală medicala clujeană îmi vine acum în minte. Omul eminent care nu a greşit aproape niciodată în diagnostic şi tratament, a greşit chiar cu propria persoană. Şi-a pus diagnosticul greşit sieşi, şi-a administrat prin colegii mai tineri, sceptici, tratamentul şi... a murit apoi liniştit. Desigur, sunt o mulţime de oameni vârstnici care îşi păstrează viu interesul pentru multe lucruri şi sunt mai activi ca niciodată. Dar pentru alţii este dificil, fie din cauza lipsei banilor suficienţi, fie din cauza singurătăţii, a incapacităţii fizice şi lipsei stimulării mentale. Ritmul schimbărilor din societatea modernă accentuează dezorientarea vârstnicilor, iar felul de viaţă modern nu-i prea ajută pe cei bătrâni. Iar noi la 60 de ani suntem deja bătrâni.
De aceea şi rata de moarte la militari este mult mai mare ca la civili. Cărămida cu care batem în pieptul care sună încă a aramă poate fi înşelătoare. Efectele acestor lucruri sunt deseori visarea, instabilitatea emoţională, apatia, neatenţia, resentimentele, uneori alcoolismul şi o stagnare mentală. Adică a ceea ce unii califică asta drept intrarea în senilitate inevitabilă. Atunci devenim penibili.
Dintr-un punct de vedere pozitiv însă, retragerea vremelnică, o îngrijire mai atentă a sănătăţii, o organizare potrivită a vieţii, o învăţare sau rememorare a ceea ce ai uitat, pot transforma vârsta, apoi după 70 de ani senectutea, într-o vârstă a unor noi oportunităţi şi noi experienţe. Cât o vrea bunul Dumnezeu! Dar nu ca muncă neapărat plătită, ci doar ca hobby. Evident această situaţie de dorit este mai accesibilă celor cu familii, celor care au încă armonie în societate şi în care ambii membrii, soţ-soţie, beneficiază de o sănătate satisfăcătoare şi de mijloacele financiare adecvate. Pentru-că singurătatea este cel mai mare duşman al omului în vârstă.
O dată cu îmbătrânirea, memoria, gândirea şi funcţiile mentale complexe îşi diminuează ritmul şi capacitatea. Oboseşte creierul. Iar când creierul oboseşte prea tare este bine să...tacem. Şi desigur să nu mai iei decizii!
Acum să fim serioşi... noi românii nu ne putem compara cu orice altă ţară civilizată. Acolo alături de dreptul la muncă este statuat şi dreptul la odihnă, dreptul la civilizaţie, dreptul la cultură, dreptul de a avea asigurare medicală decentă, pensie decentă etc. Noi am preluat doar vârsta. Aflaţi că această vârstă la noi, cea de 65 de ani este depăşită de transformările fiziologice ale unei perioade cumulate cu încă minim 5 ani. Cu alte cuvinte la 60 de ani, noi romanii am avea 65 deja şi dreptul să… aşteptăm. Să aşteptăm al naturii drept capăt. Dacă o facem cât mai târziu este cu atât mai bine. Unele schimbări în temperamentul şi comportamentul oamenilor în vârstă sunt inevitabile. Este uneori greu de stabilit dacă ele sunt date de o depreciere neurologică sau mentală, deoarece ele pot fi date de situaţia fizică, psihologică şi socială . Diminuarea abilităţilor şi eficienţei fizice poate implica situaţia de a fi acceptat de altcineva, de obicei de cei din jur cu greu şi limite. Urmează izolarea dată de diminuarea firească a familiei prin plecarea fiilor, dispariţia contactelor profesionale cu colegii, moartea soţului/soţiei şi a prietenilor care se grăbesc, toate acestea pot afecta capacitatea de autoapreciere şi pot duce la afecţiuni organice definitive. În cele din urmă devii o povară îngăduită. Ca diferenţiere altfel a dus viaţa, altfel a „ars” un militar, altfel un civil. Nu trebuie să lupţi pentru a ţi se permite neapărat munca până la 65 de ani! Gândesc că unii din colegii mei, încă foarte activi, mai au între 3-5 ani de muncă. După 60 de ani greşelile lor pot fi fatale. Este problema lor, dar exemplul profesorului Haţieganu, renumitul creator de şcoală medicala clujeană îmi vine acum în minte. Omul eminent care nu a greşit aproape niciodată în diagnostic şi tratament, a greşit chiar cu propria persoană. Şi-a pus diagnosticul greşit sieşi, şi-a administrat prin colegii mai tineri, sceptici, tratamentul şi... a murit apoi liniştit. Desigur, sunt o mulţime de oameni vârstnici care îşi păstrează viu interesul pentru multe lucruri şi sunt mai activi ca niciodată. Dar pentru alţii este dificil, fie din cauza lipsei banilor suficienţi, fie din cauza singurătăţii, a incapacităţii fizice şi lipsei stimulării mentale. Ritmul schimbărilor din societatea modernă accentuează dezorientarea vârstnicilor, iar felul de viaţă modern nu-i prea ajută pe cei bătrâni. Iar noi la 60 de ani suntem deja bătrâni.
De aceea şi rata de moarte la militari este mult mai mare ca la civili. Cărămida cu care batem în pieptul care sună încă a aramă poate fi înşelătoare. Efectele acestor lucruri sunt deseori visarea, instabilitatea emoţională, apatia, neatenţia, resentimentele, uneori alcoolismul şi o stagnare mentală. Adică a ceea ce unii califică asta drept intrarea în senilitate inevitabilă. Atunci devenim penibili.
Dintr-un punct de vedere pozitiv însă, retragerea vremelnică, o îngrijire mai atentă a sănătăţii, o organizare potrivită a vieţii, o învăţare sau rememorare a ceea ce ai uitat, pot transforma vârsta, apoi după 70 de ani senectutea, într-o vârstă a unor noi oportunităţi şi noi experienţe. Cât o vrea bunul Dumnezeu! Dar nu ca muncă neapărat plătită, ci doar ca hobby. Evident această situaţie de dorit este mai accesibilă celor cu familii, celor care au încă armonie în societate şi în care ambii membrii, soţ-soţie, beneficiază de o sănătate satisfăcătoare şi de mijloacele financiare adecvate. Pentru-că singurătatea este cel mai mare duşman al omului în vârstă.
O dată cu îmbătrânirea, memoria, gândirea şi funcţiile mentale complexe îşi diminuează ritmul şi capacitatea. Oboseşte creierul. Iar când creierul oboseşte prea tare este bine să...tacem. Şi desigur să nu mai iei decizii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu