Ecoul oglinzilor sparte...

– Au! spuse el. M-a lovit ceva în piept! Şi mi-a intrat ceva în ochi! (…) Era un ciob mărunt din oglinda cea fermecată, care schimonosea şi urâţea tot ce era frumos şi bun (…). Lui Karl îi intrase în inimă un ciob şi în curând inima lui avea să fie un bulgăre de gheaţă.(Andersen,Crăiasa Zăpezii)

În Grecia antică soarta unui bolnav se decidea cu ajutorul unei oglinzi scufundate în apă. Dacă ulterior reflecta o imagine clară a pacientului, acesta urma să supraviețuiască. Dacă reflexia era difuză, nu prea mai avea şanse. 

...
Obişnuiesc să plec. Uite aşa! Cumpăr un tichet de călătorie şi plec. Ce am simțit, ce am trăit, ce am fost. Nu ştiu. Eu, tu, noi. Las tot acum. Acum plec. Mă aşez pe fotoliul de la geam. Privesc. Îmi place să privesc pe geam. Dar cel mai interesant este în gară. Tocmai a oprit un alt tren. Nu ştiu de ce oamenii caută privirea altor oameni. Poate şi ei au plecat. Aşa ca mine şi tocmai caută pe cineva asemănători lor. Dacă nu ar fi aşa, nu văd de ce aşa mare interes în aţi căuta privirea. Trenul pleacă. Nu al tău, celălalt.

 Am obosit. Aşa pur şi simplu. Sufletul este gol, iar gândurile te strigă din interior. Cobor într-un nod feroviar. Este capătul călătoriei. Mă aşez la o masă comandându-mi un suc. La final am privit lumea prin fundul paharului. La început imaginea a fost clară, dar apoi totul a fost ca într-o oglindă spartă. Aceeaşi imagine în zeci de fragmente. Cu ecou!

...

Am obosit!
Am obosit de adevăr. Am obosit să-mi caut un loc. Am obosit să tot provoc. Pe cine provoc? Uneori cred că doar pe mine. Mă întreb de ce vreau să provoc uneori? Dar asta-i altă problemă. O cu totul altă problemă.
Aşa mi se întâmplă după o zi dorită plină. O zi când aştepti o evoluţie. Nu a mea. Eu am evoluat. Eu doar aştept. Iar aşteptarea a devenit viaţă.
Oricum, după noapte, mă voi uita la cer căutând soarele.
Poate a obosit şi el!

(A.B.  2016)