Gând vorbă durută strigată făr’ de glas,
e mult prea plin paharul cu amăgiri umplut...

Sincer mi-a părut rău. De durerea rostirii, de adevărul din urmă. Adevărul care doare. Acum părerea de rău nu ajută, nu mai are cum. Este târziu!
Dialogul a fost aşa:
„- Oare mai scăpăm de asta, oare îl închide?”
Răspunsul meu spus sec, ca un biciuit, parcă trezit dintr-un adânc impus a fost... "nu!" M-a privit uşor speriată, cu o deznădejde mută a privirii. Am continuat. "Dacă doreaţi să-l vedeţi închis trebuia să-l votaţi pe celălalt. Nici atunci nu era sigur, dar aveam poate o speranţă."
...
Prea mult ne plângem de milă, uneori judecăm, alteori ne judecăm. Îmi amintesc de Voltaire care pe patul de moarte, în fata unui preot, a spus legat de Satana de care a fost destul de legat: "Dragul meu, asta nu e un moment în care să îmi fac duşmani".
Acum nu-mi mai pasă, nu mai pun suflet, nu mă mai complic…
Nu-mi mai pasă de cei din jur care nu ştiu ce vor, care nu ştiu să aprecieze calea, care nu ştiu să aleagă ce au lângă ei. Nu-mi mai pasă ce motive invocă acum.
“Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.
Ce vină am eu?
Toţi greşim şi plătim apoi pentru greşeală, acum trebuie fiecare să-şi găsească colacul de salvare. Am trecut prin atât de multe schimbări în ultimii ani, nici nu-mi vine să cred câte s-au adunat. Am adunat atâta fiere şi degeaba.
Schimbi ceva?
Am fost un suflet vorbitor la vedere. Fără durere probabil viaţa ar fi plictisitoare, poate chiar banală. Am renunţat uneori la siguranţă, la linişte, la zâmbete. Cu şi din dorinţa văzută într-un diagnostic sigur.

De dragul funebru al unor psihoze colective, dar din păcate niciodată vindecate.