Crede că poţi...şi vei fi la începutul drumului

Într-o zi de luni, zi cu anunţată ploaie, zi de post, zi ternă şi fără subiecte strălucite de presă, asta dacă nu privim nebunia unora de a desfiinţa Constituţia şi a lăuda un serviciu cu un procuror să fie unealtă de supt statul de alţii, adică pe noi, de omul providenţial(sic!) şi unde prima ordonanţă la început de mandat s-a anulat tocmai în favoarea lor, ce ai mai putea scrie?
Poate despre baba Dochia cu ziua sa a şasea, despre banii noştri, despre viaţa noastră plină de mirări şi de surprize, despre faptul că elevii fumează marijuană şi prizează cocaină tocmai în timpul orelor şi al unor profesori de istorie care au uitat istorie, despre dispariţia civilizaţiei datorită schimbărilor climatice evidente, despre sistemul bancar, despre nostalgiile unora, despre bolile mintale, boli văzute până şi de un novice, despre arestări, despre luna cea mai mică care tocmai a fost, despre bolile noastre, despre traiul nostru cel de toate zilele, impozitele , taxele, RCA-ul obligatoriu, combustibili, apă, lumină ori gaz?
Am avea ce?
Ei bine…nu scriu despre nimic!
Doar să-l amintesc pe Solomon. Care vorbeşte despre inutilitatea vieţii atunci când este trăită după standardele acestei lumi şi când prin ea „beneficiezi” de tot ce ţi-ar putea ea oferi. Deci problema care propun a fi analizată nu este “care este sensul vieţii” ci... “are viaţa vreun sens”? Pentru-că sentimentul absurdului vieţii noastre se iveşte în clipa în care el se raportează la tot ce ne înconjoară românesc.
Asta acum în zi de graţie 6 martie, când afară este un cer care se va întuneca a ploaie spre prânz şi când toate ferestrele casei mele au perdelele trase să poţi vedea lumina zilei, acum primăvara, că totuşi este început de primăvară, o primăvară reprezentată de cele mai multe ori printr-o tânără, o frumoasă fată cu flori pe cap, dându-ne iluzia timp de trei luni de soare şi flori, când de fapt este precum un animal slab şi bătrân, slab de i se văd coastele, pus la arat undeva pe o mică parcelă unde un om împinge să-i dea forţă calului, încercând să-şi salveze propria ruină a vieţii sale.

Nimic nu este întâmplător. Totul urmează un plan.
Uneori chiar tu amâni o decizie. Spui, vedem ce iese, să vedem ce se alege. După observaţii, văd un adevăr, pe care sunt sigur că unii încearcă să-l conteste. Aşa cum în chimie nimic nu se pierde, nimic nu se adaugă(câştigă), ci totul se transformă, tot astfel fiinţa umană se trece prin lume. Şi revine. Revine mereu luând drumul de la capăt, refăcând bucle din ce în ce mai mici. Buclele autoimpuse a fi mici. Cu alte cuvinte, să nu o mai lungesc, suntem supuşi ciclicităţii unui plan, suntem marionetele timpului ciclic. Suntem supuşi greşelii. Greşeală care revine constant, chiar dacă alţii sunt termenii ei.
Nu vreau să repet cuvintele. Uite aşa, fără să observăm, tot arhetipul acesta trăit se impune omului şi caracterul său dual. Suntem buni, dar şi răi. Suntem frumoşi, dar şi urâţi. Suntem fericiţi, dar şi trişti. Suntem albi dar şi negri. Suntem împreună şi în acelaşi timp.
Cu sufletul este mai complicat, sufletul nostru fiind de fapt... gri. Uneori se luminează în pasteluri minunate, dar tot spre gri se duce mereu. Pentru-că aşa trebuie să fie el la noi. Aşadar, deşi avem două opţiuni, două feţe, două drumuri, alegem totdeauna, ori aproape totdeauna, partea grea, partea rea, partea cu, ori care, aduce cu sine mari probleme. Uneori încerci să dai sfaturi. Inutile. Omul alege drumul său. Îl laşi. Altfel cum să-l determini pe om să simtă. Doar lăsându-l să-şi vadă drumul ales. Doar aşa. Să-si rupă oasele cum se spune.
Uneori vezi că aşa se împlineşte. Ai o uşoară satisfacţie umară inferioară. Apoi te încercă o mare amărăciune. Nu este viaţa ta la urma urmei, dar...
este o viaţă!