Tăcerile mele…

Uneori tăcerile mele de zi sunt continuate în noapte de liniştea cuvintelor. Atunci îmi ascund sufletul obosit de făcutele lumii în întunericul nopţilor cu stele care-mi dau speranţa şi iluzia unei  noi zile mai bune. Dacă ziua continuă efigia tăcerilor, ele devin absolute provocându-mi fine incizii în amintiri şi gânduri. Atunci privesc pereţii care-şi portă tot mai obosiţi uşile şi ferestrele care închid ori deschid dorinţa sau lumina. Iar visele sfărâmate de trăiri fantomatice aşteptă cu răbdarea lungului drum al nopţii către ziuă să se elibereze. Strâng cuvintele izvorâte, fie în joc, fie în război, eliberându-le spre povara îmbrăţişărilor dorite ori a suferinţelor înecate. Toată durerea vieţii sunt cuvintele.

Dar şi bucuria! De aceea nu trebuie să faci risipă de cuvinte. Ce bine ar fi să fie doar cuvinte, simple cuvinte! Ele sunt supuse chinurilor lui Tantal să fie condamnate să descrie fie ceea ce nu ai gustat, fie ceea ce nu ai văzut. Şi decât să asculţi cuvinte, ori să citeşti cuvinte inutile, mai bine asculţi sunetele tale interioare adunate. Aşa cred că se nasc necuvintele. Acestea sunt încărcate de sensuri noi care aduc şi determină fascinaţia sinelui. Nu vă aşteptaţi să fie raţionale. Dacă sunt, nu sunt necuvinte. Ele sunt libere, zboară, te ating suav şi te mângâie. Iar ele nu ştiu să taie! Pentru-că nu ştiu a răni.

Vorbesc cu tăcerile mele deseori.

Uneori toate lucrurile astea auzite şi văzute mă umplu de zgomot şi silă. Îmi strică liniştea. Liniştea mea interioară. Aş vrea sa fiu neutru, să nu-mi pese. Să fiu deconectat, să fug cât mai repede de trecutul greşelilor, repetate la nesfârşit.
Spre viitorul umplut cu decepţiile unei vieţi fără sens. Unei vieţi ratate. Într-o ţară ratată.
E groaznic, atunci când pui capul pe pernă, noaptea târziu, fără să ştii ce-i în capul tău, fără să prevezi evoluţia.
Să nu poţi s-o rupi cu mizeria, cu petele lipite de tine ca o coajă de mizerie.

Pur şi simplu, încerci să uiţi ! Trebuie sa mergi mai departe. Ai o misiune, ai o obligaţie. Pentru cei din jur. Pentru-că cei din jurul tău vor asta, iar tu, şi eu, şi noi, ne-am născut.

Aici!
Ca să-i mulţumim pe ceilalţi, chiar dacă ne e scârbă...

Zilnic!