Ce este minciuna?
Dar minciuna mijloc?
Este o cale. Un mijloc de apărare. Este o evadare. O eschivă. O îndepărtare de realitatea înconjurătoare. Poate toate la un loc.
Dar minciuna repetată?
Oricare ar fi răspunsul este un fapt. Minţim. Minţim mereu. Ne minţin pe noi, minţim pe alţii. Este cert că ea folosită în cantităţi variate, ori proporţii diferite, ne scuză. A fost o minciună mică ne spunem. Continuăm să minţim în tot. Exagerându-ne fie sănătatea, fie calităţile, fie postura, fie opinia şi gura lumii.
Ne putem imagina o zi fără minciuni?
Greu. Pentru-că ne-am obişnuit. Minţim fără să fim obligaţi. A devenit mijloc de viaţă. Există desigur şi minciuni să zicem necesare, dorite. Uite diagnosticul. Ţin minte pe marelele profesor Setlacec care o dojenit cu furie un coleg, care atras de pacienta operată de cancer terminal abdominal, a fost închisă fără să i se facă nimic. Era inoperabilă. Dar ea deşi tăiată şi cusută a simţit asta. Iar colegul prin postura zisă de el liniştitoare a făcut-o să se prindă.
Deci dorită să evităm un conflict, chiar existenţial, să ne împăcăm cu noi şi să nu spunem adevărul, fie necesară când ţesem un întreg edificiu de argumente salvatoare.
Devim minciunile obligatorii?
Exemplul medical de sus ar spune da! Dar minciuna folosită astfel este de departe cea mai nocivă.
De câte ori minţim?
Cu toţii ştim foarte bine consecinţele fiecărui neadevăr spus, oricât de mic sau mare ar fi el. Cu toate acestea însă, continuăm să minţim zi de zi. S-a constatat ca în medie femeile mint de 15 ori pe zi, iar bărbaţii de 12, conform unor statistici.
Ieri am călătorit lângă o femeie. Spaţiul microbuzului m-a făcut să stau lângă ea. Din vedere parcă o ştiam. Ieri doamna de vreo 65 de ani se dădea mare liberală. „De ce sunteţi doamnă liberală, unde aţi lucrat?” A fost o bugetară toată viaţa. „Dar ştiţi doamnă doctrina liberală şi unde vă aflaţi acum în PE?” Nu ştia, dar era liberală. „Am întrebat-o de pensie şi cât a primit?” Considera nesemnificativă suma de 100 de lei şi faptul că nu mai plăteşte CASS. Că vezi, vine acum gazul şi curentul mărit. I-am mai spus doar atât ...”Vă ia PSD-ul doamnă banii gazului şi curentului mărit!” A tăcut la constatare. De altfel am tăcut şi eu. Cu cine să mai vorbesc!?
Ce simţim când nu spunem adevărul? O uşurare?
Adică minciuna. Eu cred că dimpotrivă. Atât la nivel fiziologic, cât şi la cel psihologic, se petrec multe procese care ne fac să nu ne simţim tocmai bine în momentul în care minţim. Chiar şi cei mai “experimentaţi” în arta minciunii simt cel puţin un disconfort şi realizează un anumit nivel al gravităţii situaţiei, în dependenţă de consecinţele care sunt determinate.
Ce fac doi oameni care mint de regulă, se însoţesc?
Se armonizează zic! Dovadă că am tăcut. Nu mă armonizam
Concluzia!
Să nu minţim! Viaţa pusă pe minciună ori pe omisiuni, fie sunt aflate, când nu te aştepţi, fie se năruie înainte de a începe.
Fără să vrem purtăm lestul minciunii!